Cred că preşedintele Iohannis ar putea încerca să renunţe un pic la atitudinea lui nemţistă.
Omul pare straniu, lasă impresia că joacă într-un film despre el însuşi.
Puţină relaxare nu ar strica. În fond, a fi preşedintele României nu înseamnă să rămâi în starea asta de funeralii.
La urma urmei, n-a murit nimeni.
Chiar dacă vom intra în Schengen şi nu vom mai avea MCV, dacă va dispărea corupţia şi vom fi o ţară 100 % europeană, nu mi-ar plăcea să ni se dea de la Cotroceni, vreme de 5 sau 10 ani, un ton sinistru, de parcă România ar fi diagnosticată cu o boală incurabilă.
Iohannis nu trebuie să fie Îngerul Morţii de lângă Tricolor.
Miercuri, după consultarea cu partidele, aşteptam ceea ce pe româneşte s-ar numi o vorbă bună, o înbărbătare, o direcţie, un sens. Când colo, am primit un comunicat în genul celor care se dau în gări şi aeroporturi.
Nu se pune problema să mă îndoiesc nici de buna credinţă, nici de capacitatea preşedintelui de a reforma ţara, dar nici nu vreau ca timp de un deceniu copilul meu să trăiască într-o atmosferă de internat terezian în care se intră în vîrful picioarelor şi se iese cu bilet de voie de la monitor.
Ne-am săturat de balcanisme, de boierisme, de ortodoxisme, dar nici nu mi-ar plăcea să o dăm în mod artificial pe un ardelenism şarjat.
Să mă ierte domnul preşedinte, dar când apare la televizor îmi aduce aminte, în mod suspect, de pedagogul de şcoală nouă Marius Chiocoş Rostogan.
Să râd sau să plâng ?
În mod straniu, Klaus Iohannis mi se pare a fi un bun client de-al lui Caragiale.

























Lasă un răspuns