România se deosebeşte de ţările civilizate şi prin gradul redus în care intelectualitatea influenţează viaţa publică. Încă din zilele revoluţiei, prim-planul a fost ocupat de oportunişti şi semidocţi, deoarece în momente atît de tulburi doar asemenea specimene puteau fi performante. Ar fi de discutat, dar asta altădată, în ce măsură pescuitorii în ape tulburi şi-au creat mediul acvatic potrivit. Cert este că revoluţia romînă a fost, probabil, revoluţia cu cea mai mică concentrare de intelectuali dintre toate revoluţiile din istorie. Putem citi articolele lui Marat, polemica materialismului cu empiriocriticismul purtată de Lenin (ce roman filosofico-poliţist în care detectivul Ulianov îl demască pe criminalul idealist Mach!) cuvîntările lui Che Guevara, operele politice ale lui Adam Micnich sau Havel, pentru a ne da seama că, la noi, nu putem găsi nimic asemănător. Revoluţia de la 1848 a fost infinit mai intelectuală decît cea de la 1989, aceasta din urmă neputîndu-se compara, din acest punct de vedere, surprinzător decît cu revoluţia muncitorească orchestrată de la Moscova. Paradoxal, dar au fost la fel de mulţi proşti în mişcările revoluţionare de la 1945/46 cît au fost şi în cele din 1989/90. Ce s-a întîmplat în primul caz ştim, iar acum începem să simţim pe pielea noastră şi urmările concentraţiei de incultură din ultima noastră „revoluţie“. 

Cert este că în Romînia zilelor noastre s-a creat şi se întreţine moda neimplicării intelectualilor în chestiunile politice şi sociale, în aşa fel încît ţara în ansamblu şi comunităţile ei să fie conduse de oameni cărora nu le-a plăcut prea mult cartea, excepţiile nefăcînd decît să confirme regula. Nu aş vrea să discut aici, fiind prea vastă şi necesitînd o abordare separată, chestiunea aşa-zisei societăţi civile de la noi, una care a dat şi ea (urmînd exemplul liderilor „revoluţiei“) un fel de lovitură de stat în republica intelectualilor, autointitulîndu-se şi auto-impunîndu-se la puterea cuvîntului şi a ideilor. Aşa cum liderii politici şi ei vieţii economice au ieşit singuri în frunte, ca păduchii, cum se spune, nefiind rezultaţi dintr-un proces democratic consistent şi cu o oarecare durată, liderii aşa-zisei societăţi civile au ocupat şi ei un spaţiu vacant numai prin propria lor voinţă, nefiind legitimaţi de nimeni şi de nimic.

Pentru a fi cît de cît eficient, acest articol trebuie localizat spaţio-temporar în zilele noastre şi în judeţul nostru. Vă rog să remarcaţi că în elita politică şi administrativă nu s-a strecurat nici un intelectual pursînge, că nici măcar la nivelul Consiliul Judeţean sau al consiliilor locale din oraşele importante nu există scriitori, artişti, mari profesori cu o contribuţie însemnată în domeniul lor, nu există, cu un cuvînt, intelectuali ( în sensul restrîns al termenului). Privind în jur, observăm că intelectualul argeşean este exclus de la masa puterii şi totodată se autoexclude din pudoare, dintr-un complex de vinovăţie tragică sau, pur şi simplu, din dispreţ faţă de managementul schimbării. Intelectualul argeşean trăieşte cu un fel de satisfacţie perversă condiţia de sponsorizat, cu toate conotaţiile negative pe care i se acordă elitele politice, administrative şi economice.

Un loc aparte în această discuţie ar trebui să îl păstrez pentru uniunile de creaţie, cele ale artiştilor plastici şi scriitorilor, însă mă tem că şi în acest caz ar fi nevoie de o dezbatere separată şi particularizatoare. Fiindcă textul de faţă nu este un eseu, ci un simplu articol de ziar, îmi permit să spun că uniunile de creaţie sînt nule din punct de vedere al implicării politice şi comunitare, preferîndu-se condiţia de ghetou întemeiată pe o ideologie (poate mai mult o psihologie) a resentimentului potrivit căreia dacă ei nu ne vor, nici noi nu îi vrem, motiv pentru care ei nu ne vor vrea o dată în plus etc. etc.

Parafrazînd celebrul imn al anarhisto-comunist, îmi vine să strig: sculaţi, voi, oropsiţi ai cărţii! Versurile următoare se potrivesc de minune, fără să facem mari modificări. Versiunea originară, în limba franceză, scrisă de Eugene Pottier   se potriveşte chiar fără să schimbăm o iotă, drept pentru care, mai mult din amuzament, aş cita aici prima strofă:

Debout, les damnés de la terre,

Debout, les forçats de la faim,

La raison tonne en son cratère,

C’est l’éruption de la fin.

Du passé faisons table rase,

Foules, esclaves, debout, debout!

Le monde va changer de base,

Nous ne sommes rien, soyons tout!

Nebunii şi sclavii sînt nebunii şi sclavii cărţilor şi ai scrisului, chiar şi unii dintre nebunii presei.

Sculaţi, voi, oropsiţi ai cărţii şi veţi vedea că veţi fi luaţi în seamă cît aţi bate din palme, veţi vede că veţi intra în joc de la egal la egal cu cei care acum vă menţin, dispreţuitor, la nivelul condiţiei de sponsorizaţi din milă!

2009. Fotografia: http://andreibalint.ro/?p=1426