Domnul Petre Tănăsoaica, fost, prezent și viitor cronicar de artă la “România literară”, este un ziarist pozitiv.

Ziaristul pozitiv zice:

“Treacă de la mine, eu trebuie să văd partea plină a paharului, arta e lungă și viața scurtă, nimeni nu e perfect, să ridice piatra primul cel fără de păcate”.

Toată admirația mea pentru ziaristul pozitiv care a devenit – vreau să spun că nu a fost așa dintotdeauna – domnul Petre Tănăsoaica.

Din păcate pentru posesorul unui asemenea caracter profesional (pozitivul în presă) nu toate subiectele și, mai ales, nu toate persoanele se încadrează în această metodă.

În cazul de față, persoana Doina Migleczi și subiectul “Ariel” nu se încadrează și iată de ce.

Migleczi este genul de ființă îndrăgostită de ea înseși. Am temerea că această doamnă merge până acolo încât, după ce face răhățel, ca noi toți, e tentată să-l admire, convinsă fiind că e un obiect artistic.

Mai mult, ar dori ca răhățelul să fie subiect al hermeneuticii unui specialist în arta de a face răhățel, al unui critic, carevasăzică.

Tare mă tem că, de data asta, Doina Spaima Scenei și-a găsit hermeneutul.

Mie îmi e clar că Doina Migleczi a regresat periculos la stadiul de fetiță viitoare artistă capabilă să fie simultan scenaristă, scenografă, make-up-istă, regizoare, maestră de lumini, manager de teatru, director de festival etc.

Când scena îi era debaraua de la bloc și cortina o pătură, să fii toate astea deodată suna chiar promițător. Codițele și fundița o exonerau de profesionalism, iar mamaia și tataia o scuteau de bun simț.

Acum, Spaima Scenei este toate astea pe bani publici.

Lacomă, ceea ce se vede din fizicu-i rubensian, Migleczi papă tot: funcții, atribuții, salarii, comisioane, bugete întregi, de parcă bugetele s-ar face la cofetărie, nu la trezorerie.

Ar fi mirat distinsul critic Petre Tănăsoaica să afle cât buget bagă sub corset Coana Doina.

Bref.

Polivalentă de provincie și prețioasă ridicolă de capitală, persoana în cauză se remarcă artistic prin cantitate, nu prin calitate.

Jargonul cucoanei (dacă ar putea ar inventa un jargon artistic specific râmnicean, să nu se înțeleagă decât ea pe ea) nu poate ține loc de talent.

Sper și eu ca, de data asta, pozitivul meu coleg să citească unele cronici ale unor confrați de-ai săi din București la spectacolele Doinei Migleczi. Va avea o revelație.

Migleczi e genul de artist “bon pour L`Orient”.

Vâlcea se sufocă de asemenea ipochimene.