M-am distrat ieri la maxim, carnaval, nu altceva.

Întâi, m-a sunat un coleg de breaslă să mă felicite. Felicitări, felicitări, bravo, bravo ! De ce ? Păi, cu teatrul. Ce e cu teatrul ? Păi, director, bravo. Hai, domne, de unde ai scos prostia asta ? Cum de unde, din presă.

Am știut imediat unde să mă uit, în ce ziar, am un feeling.

Într-adevăr, citesc despre mine că mă fac director la Teatrul Anton Pann. Fiindcă articolul era semnat de o doamnă care e soția unui amic, îmi permit să o întreb pe Facebook că de ce a scris fără să mă întrebe. Răspunsul e năucitor, am râs un sfert de ceas, cică a verificat din trei surse și așa e.

Deci dacă trei surse spun despre mine că mi-am rupt un picior, înseamnă că mi-am rupt un picior, chiar dacă eu sunt în parc, la jogging. Bun așa.

(În paranteză fie spus, ca să fii director de teatru trebuie să fii din fragedă tinerețe atașat de scenă, de scândură. Să fii în lumea asta, să îi cunoști pe regizorii din țară, pe marii și micii actori, vezi toate spectacolele importante, să mănânci teatru pe pâine ani și ani buni, ceea ce nu e cazul meu).

Revenind.

Ies de pe Facebook și mă sună una dintre cele trei posibile surse. Frate, le-am spus că bat câmpii dar te pui cu (nu reproduc, totuși suntem într-un oraș mic). Apoi mă sună a doua posibilă sursă, apoi a treia, apoi a patra etc. Aflu că două doamne ziariste au stresat un consilier județean că de ce îmi dă mie funcția de director la teatru, că ele sunt contra, că nu sunt bun de treaba asta.

Dar bărbații lor ar fi fost buni ? Probabil că da.

În fine, o duzină de telefoane din nimic, nimic, nimic.

De fapt, nu e chiar din nimic. Am scris o piesă de teatru care se joacă la Al Davila din Pitești. Regizorul e genial, actorii, magnifici, curg aplauzele. Observ că ori de câte ori fac ceva care e un pic ieșit din comun, cum ar fi să lansez o carte, să îmi cumpăr un cățel, să scriu o piesă de teatru, să redactez un album, să mă duc în Sahara, să culeg cireșul etc. un domn și niște doamne din presa vâlceană se interesează de soarta mea.

Una dintre doamne, nu cea cu articolul, cealaltă, are chiar un fel de ură viscerală, de ar zice Freud că e curat atașament pervers. Nasol moment.

Ziua de ieri, ca orice zi de la Dumnezeu, s-a încheiat. Păcat.

Azi, devenind un pic mai serios (nu mai am de ce râde, poate mai scrie cineva ceva) m-am gândit că totuși mă deranjează acest gen de comportament.

Mă deranjează că în loc să citească o carte bună, să își pună ultimele Oscaruri, să se gândească ce formule mai sunt de găsit în biata presă, doamnele se dau în stambă pe net, epatează zicându-i președintelui CJ Costi (în vreme ce eu îi spun domnule președinte, chiar dacă sunt mai bătrân cu douăj de ani) fac tot ce e posibil să arate că sunt bătăioase, agresive, mor de grija județului, a teatrului,a culturii vâlcene.

Mor de alte griji. În fine.

Ce să facem,ce să facem ? Zic să le invit pe doamnele ziariste la teatru, chiar la piesa mea Spovedania unui jurnalist, duminică, 10 iunie, ora 19.

Credeți că vor veni sau vor scrie că nu merită, adică cine sunt eu să scriu o piesă și să se mai și joace ?

Păi, sunt.

Gheorghe Smeoreanu