Petrinel Ștefănescu a fost un ziarist interbelic rătăcit în secolul XXI.

Părea desprins din romanele lui Ionel Teodoreanu sau ale lui Mihail Drumeș.

Era încă adolescent când a trăit o vinovată și arzătoare poveste de amor cu o tânără și frumoasă profesoară de română, motiv pentru care, spune legenda urbană, soțul ei, mai vârstnic și cu funcție la partid, a pus să se taie plopii de lângă balconul apartamentului din cartierul 1 Mai, fiindcă pe acolo fugea Petrinel pentru a nu fi prins în fapt.

Avea acest om în tinerețea lui ceva din masivitatea și erotismul unui faun.

Era plin ochi de bucuria de a trăi și mi-l amintesc plimbându-ne pe Calea Victoriei și recitându-mi, cu toată pantomima, fabule din La Fontaine.

Fabulos.

Avea simțul faptului divers, al derizoriului presei și a fost primul ziarist român din noua era care a triplat tirajul ziarului, într-o zi din primăvara anului 1990, cu o știre despre un nebun care violase o capră.

Ca poet, era tot vechi, tot defazat, tot interbelic.

Ca editorialist, era de o curățenie sufletească improprie jurnaliștilor.

Scria antisistem.

A fost ultimul romantic, ultimul boem la Râmnicului.

N-a fost prețuit și nici iubit precum merita.

Să-i fie țărâna ușoară…

Gheorghe Smeoreanu