Totdeauna când trec Dunărea mă încearcă un sentiment pe care nu-l pot defini. Îl am demult, de când eram doar pici şi eram în tren. Dobrogea avea alt miros de la Cernavoda încolo. Oare îl simte cineva ?

Sunt omul de la munte, dar pătimesc după Casimcea şi malul mării. Dobrogea are poezie, are istorie, are sevă. Îmi plac şi munţii ăia calcaroşi cu stejari. Îmi plac şi dealurile cu vie. Iar povestea mării pe care doar o bănuieşti de-a lungul canalului are locul ei, în croma ochilor minţii.

Dobrogea este săracă, contrar aparenţelor. Satele sunt mici, cu case amărâte, majoritatea din chirpici, cu iarbă deja uscată la 1 august, cu oameni negricioşi şi cu femei masculine. Cu cârciumi ieftine, cu multe roşii, piersici şi caise. Dobrogea nu este litoralul cu discotecile care au lumini pe cer. Este o lume uscată, încremenită între Dunăre şi Mare. Oraşele sunt mutilate de comunişti iar pământurile au doar floarea soarelui, singura care urcă până pe vârful Măcin. 

Acum are şi cel mai mare parc eolian din Europa. Iar în Dobrogea se întâmplă şi minunea. Nu au auzit de Ponta, de Crin, de Băsescu. Nu au auzit de Vâlcea! Nu ştiu unde e harta oraşului meu. Marea şterge orice amintire recentă, are un efect de hipnoză, te face să cauţi alte limite şi să nu rămâi încremenit în graniţele propriei vieţi. Mai mult, te face să lămureşti şi tenebre ale vieţii anterioare şi să doreşti alte începuturi. Are un efect curativ. Realizezi că viaţa trăită în Râmnicul înghesuit între două cârciumi de centru şi un cafe-bar este mult prea redusă la un absurd repetitiv. 

Dobrogea te face să ai curajul de a spune stop oricărei anomalii a vieţii care nu-ţi face bine. Fie că e amor, fie că e societate, fie că e profesional, fie că e nu ştiu ce altceva, dar oricum e bine. Poate că acest pământ controversat de uscat deşi înconjurat de ape sau mare care deschide alte drumuri, toate astea te determină să iesi din angoasa oraşului mic cu oameni şi femei mici. 

Am zâmbit azi privind un pescăruş cocoţat pe un stâlp de iluminat. Recunosc, mi s-a părut un reper în a lumii vedere şi am înţeles şi crabii care fugeau printre stânci. Sunt axe ale unei civilizaţii pe care nu ai cum s-o înţelegi dacă nu vii ca la un templu pentru a da tributul. Adică balastul pe care îl aduni an de an prin cotloanele vieţii mici din târgul de provincie, cu oameni limitaţi şi cu ipocrizia cumulată între Bdul Vladimirescu şi Gral Praporgescu.

Pe mine unul Dobrogea m-a făcut să înţeleg că trăitul într-un sanatoriu perpetuu poate duce la alterarea simturilor. Mai întâi văzul, apoi mirosul şi la final sentimentul. Am închis o carte, cred că era vorba de Regina Moartă şi am privit spre noul tron. Dar asta se face numai dacă simţi Dobrogea de la chirpicii dinspre Deltă la hotelurile cu pretenţii dinspre margini de mare. Şi nu ai auzit de Ponta, de Băsescu sau de Crin. Ai fost cu tine sub o boltă de vie şi cu amintirile.

Nu-mi lipseşte oraşul mic de sub munte cu oamenii lui cu tot. Nu suport tâmpiţii, femeile mici şi oamenii pro-forma. Habar n-aveam că joi, când ploua la Vâlcea, valurile Dobrogei spuneau ceva mai mult. Adică, să mă agăţ de ultimele trei zile de cură şi să revin aici atunci când corsetul Râmnicului face răni. 

Am închis şi eu cartea Reginei Moarte, am tras o ţigară şi am ascultat valurile de dincolo de Megadiscoteca Tineretului. Undeva, în colţul ei, epava veche părea că plecase, în locul ei stând să vină un vas nou de croazieră…