Argumentele unui preot vâlcean în favoarea orei de religie

„Lăsaţi copiii şi nu îi opriţi să vină la Mine, că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor”. (Matei 19.14)

Oricât de grăbiţi am fi în această lume, nu putem să nu vedem că în aceste zile se trage o brazdă nouă în ogorul Bisericii şi al şcolii româneşti cu urmări nefaste pentru copiii noştri. După o lungă perioadă de întuneric, când s-a căutat scoaterea lui Dumnezeu din sufletele românilor şi înlocuirea lui cu ateismul, noile ideologii profită de maladia secularismului pentru a ne vinde idei efemere care să conteste valorile religioase şi umane existente. Mai mult chiar, poarta spre un viitor mai bun ne este trântită în faţă, dorindu-se o schimbare a percepţiilor sau o renegare a rădăcinile ontologice ale neamului nostru.

Dar substanţa sufletului românesc e creştină până în străfunduri, nu puţini fiind cei care au avut curajul să-şi asume credinţa şi să o declare în mod deschis. Ferice de acel maior care scria de pe front soţiei sale la Bucureşti: „Sunt sănătos şi am ajuns victorios la Nistru. De câte ori am intrat în luptă m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute şi am sărutat icoana – şi Dumnezeu mi-a ajutat”. Sau de acel sublocotenent care, parcă pentru posteritate, nota câteva rânduri: „îi învăţ pe cei tineri <<Tatăl nostru >> … Mă privesc cu ochii înecaţi în lacrimi.”

Nu vom fi înţeles oare semnificaţia jertfei tinerilor eroi din decembrie 89, care după 50 de ani de întuneric spiritual cântau în cor pe străzi Tatăl nostru? Cu siguranţă că da, acesta fiind sufletul românesc cel adevărat, pe temelia căruia trebuie să predicăm Cuvântul lui Dumnezeu în rândurile tinerilor şi ale elevilor din şcoli şi să scoatem la lumină credinţa vie şi în acelaşi timp fierbinte care ne împlineşte sufleteşte.

Pornind de la aceste considerente atraşi de importanţa momentului, pentru a spăla ruşinea şi umilirea la care suntem expuşi ca naţiune, datorită diverselor păreri umaniste care vor să producă un vid spiritual în sufletele noastre, ne luăm îngăduinţa să vorbim despre rolul, statutul şi finalitatea orei de Religie în şcoala românească.

Cercetând cu bună credinţă peisajul spiritual românesc actual observăm că elevilor noştri, aflaţi la vârsta desăvârşirii personalităţii, li se vorbeşte tot mai rar despre Dumnezeu, conştiinţă morală, suflet sau responsabilitate şi aproape deloc despre sfinţenie. Într-o lume marcată de pretenţii şi oportunităţi de tot felul, este loc pentru muzică, fotbal şi politică, dar nu prea este loc pentru omul religios şi moral. Constatăm că totul se schimbă într-un ritm ameţitor, datorită tehnologiei contemporane şi a crizei economice, dar mai ales morale, şi scade din ce în ce mai mult preocuparea pentru desăvârşirea spirituală şi mântuire. Ne îngrijim mai cu seamă să le oferim copiilor haine, vacanţe minunate sau telefoane sofisticate, dar îi privăm de educaţia moral-spirituală, pe care o lăsăm în grija profesorilor, a televizorului şi a diferitelor reviste distractive. Se observă, pe zi ce trece, că lipsa unei vieţi religioase, neajunsurile şi stresul conduc la o slăbire a caracterului sau la tulburări de personalitate ale elevilor. Desigur, în aceste vremuri în care lumea se adânceşte în confuzie spirituală, copiii se îndepărtează tot mai des de Sfânta Biserică, motivând comoditatea, oboseala sau meditaţiile duminicale la celelalte materii. Totodată, valorile morale, respectul faţă de muncă, dragostea de casă şi de Dumnezeu sunt puse sub semnul întrebării.

Descifrând adâncurile spirituale ale neamului nostru, înţelegem că rolul Religiei în şcoală este unul covârşitor. Realităţile din ultimii ani demonstrează că prezenţa ei este benefică nu numai pentru Biserică, ci şi pentru Şcoală, în educarea tinerelor generaţii. Cu toate opiniile pro şi contra, Religia rămâne cea mai bună metodă de a-i educa pe copii din punct de vedere moral şi social şi de a le transmite învăţătura Bisericii noastre.

Prin valorile morale pe care le promovează, ora de Religie are menirea de a forma personalitatea copilului în spiritul valorilor universal umane: bunătatea, toleranţa, dragostea, pacea, altruismul, înţelegerea, empatia etc, venind astfel în ajutorul societăţii. Semnificative sunt în acest sens cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „A educa înseamnă a purta de grijă de copii şi tineri în ceea ce priveşte curăţenia sufletească şi buna cuviinţă, a-l creşte pe copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educaţia este asemenea unei arte; artă mai mare decât educaţia nu există, pentru că toate artele aduc folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare“.

Fără îndoială că Religia înseamnă mai mult decât un obiect de studiu, este o necesitate a firii noastre, un mod de viaţă în Hristos, care îl învaţă pe copil de mic iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de binefăcători, sfinţenia vieţii, binele comun şi frumuseţea sufletului, îmbogăţit prin virtuţi. Ora de Religie nu este umplerea timpului, ci sfinţenia lui, când elevii uită pentru o clipă de viaţa cotidiană cu angoasele şi neîmplinirile ei, iar Hristos caută sălaş în inimile lor. Este vârsta la care orice rugăciune este trăită şi prinde viaţă pe buzele curate ale micilor creştini pentru părinţi, prieteni şi profesori. De altfel pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a fost un factor de coagulare şi de perpetuare a neamului, valorile religioase aducând comuniunea între oameni şi solidarizând membrii unei comunităţi. Oare nu mai avem nevoie azi de aceste principii de bază ale creştinismului pe care se înalţă şi se edifică viaţa omului?

Bineînţeles că da, educaţia religioasă reprezentând un factor de stabilitate în societate, care oferă tinerilor repere în viaţa de familie şi în cercul de prieteni. Ca modele de viaţă morală desăvârşită, sfinţii despre care copii vorbesc la şcoală ne învaţă şi pe noi cei mari cum să trăim pentru a dobândi iubirea, respectul şi solidaritatea. Aducerea la biserică şi împărtăşirea lor cu Sfintele Taine încă din fragedă pruncie lasă amintiri şi amprente care îi vor marca aproape toată viaţa, fapt remarcat şi de Sfântul Ioan Gură de Aur care aprecia: „cum se va desprinde copilul mic, aşa va rămân şi când se va face mare; ca şi copacul pe care de-l va îndrepta cineva când e mlădiţă, rămâne drept; iar de-l va lăsa strâmb, când se va întări nu se va mai îndrepta”.

Evident că ne întrebăm: oare ce rău poate face copiilor o rugăciune rostită în comuniune sau icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe din manualele de Religie? Nu ne arată cumva dragostea mamei pentru copilul ei, nu ne facem să ne oprim o clipă din vâltoarea grijilor cotidiene şi să devenim puţin mai sensibili la problemele copiilor noştri, la dorinţele lor sau poate la bucuriile lor.

Sărbătorile, pelerinajele, acţiunile caritabile sau concursurile de Religie îi emoţionează pe copii şi îi introduc într-o familiaritate cu sfinţii şi cu Dumnezeu, ajutându-i să simtă că „bucuriile cereşti sunt infinit mai mari decât bucuriile pământeşti”. Mulţi dintre ei ajung mai târziu să cânte în corurile bisericilor sau urmează facultăţi cu profil social, punându-se în slujba semenilor, ori îl caută pe Dumnezeu prin locuri deja bătătorite în timpul şcolii.

Privită din interior, Religia poate contribui deseori la întărirea şi păstrarea iubirii faţă de patrie, la depăşirea momentelor de criză din viaţa tinerilor, şi nu în ultimul rând la prevenirea abandonului şcolar, prin identificarea nevoilor sociale şi moral-religioase ale copiilor. În multe cazuri, prin specificul ei, îi ajută să-şi găsească un sens al existenţei şi să-i lumineze în cea ce priveşte evenimentelor care se produc în viaţa lor şi în lume. Rămâne edificator cuvântul unui profesor, spus odinioară: „Părinte, nici nu-şi dau seama copiii cât de importantă este ora de Religie. O idee pe care o află le poate lumina întreaga viaţă”. Şi într-adevăr, sunt tineri, care, întorcându-se, după anii, în şcoala care i-a format, spun, fără să exagereze: „Părinte aveaţi dreptate…”!

Suntem de părere că nu te poţi considera un intelectual azi dacă nu cunoşti propriile referinţe religioase, dacă nu ştii nimic despre istoria religiilor, dacă nu îţi manifeşti credinţa, rămânând „infirm” din punct de vedere spiritual. Educaţia religioasă nu presupune îndoctrinarea copiilor, atentând la libertatea lor, ci mai mult o limpezire a propriilor opinii şi convingeri religioase. Dictonul „crede şi nu cerceta”, pus pe seama religiei în mod nejustificat, nu se cere a fi interpretat ca o pledoarie pentru inactivitate scripturistică, ci mai degrabă, spune pedagogul Constantin Cucoş, „ca un îndemn la întemeierea unui ideal personal, coerent şi imperturbabil: crede şi nu cerceta temeiul credinţei tale, nu te îndoi de credinţa ta, fi consecvent şi mergi mai departe”.

Iată câteva repere ale unei realităţi care ne arată că, într-o lume răvăşită, ora de Religie este mult mai important decât ar părea la prima vedere, şi aceasta deoarece, pe lângă însuşirea principalelor învăţături de credinţă, reguli, tradiţii şi evenimente religioase, elevii dobândesc şi deprinderi, obişnuinţe spirituale, care îi înalţă, îi fac mai buni, mai responsabili. Paleta largă pe care o prevede Religia ne determină să afirmăm şi noi, împreună cu pedagogul Vasile Băncilă, că: „E fericită şcoala şi e fericită vremea când domină atmosfera religioasă, căci atunci educaţia se face cu uşurinţă.”

Este adevărat însă că azi studiul Religiei în şcoală este o problemă ce ţine de decizia Curţii Constituţionale, dar mai ales de credinţa noastră. Dumnezeu nu este opţional, nici facultativ, El trebuie să fie o prioritate în viaţa noastră, fără de care nu putem trăi, deoarece, „omul fără Dumnezeu este un animal raţional care vine de nicăieri şi merge către nicăieri”, spunea filosoful Petre Ţuţea.

Chiar dacă cei 50 de ani de comunism au diminuat prezenţa la biserică şi dorinţa împărtăşirii euharistice, n-au reuşit totuşi să-L exileze pe Dumnezeu din sufletele românilor. Din această perspectivă, prezenţa religiei în şcoală nu este o inovaţie a perioadei postdecembriste, ci o revenire la normalitate. Nu este tânăr care să nu să ştie că primele şcoli s-au organizat în tinda sau în incinta bisericii, iar preotul sau cântăreţul bisericesc au împlinit adesea şi slujirea de învăţător al copiilor din parohie. De altfel, Legea instrucţiunii publice din 1864, care a stat la baza învăţământului românesc peste trei decenii, aşeza Religia la loc de cinste între obiectele de studiu, atât în cadrul învăţământului primar, unde se preda catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar, gimnazial şi liceal, unde se preda „religiunea” (art. 116). Recunoaşterea de către pedagogii români a importanţei Bisericii în dezvoltarea şcolii şi a culturii române s-a concretizat la modul cel mai înalt în reforma înfăptuită de Spiru Haret (1851-1912). Astfel, se explică întâietatea dată Religiei între disciplinele de învăţământ, fiind trecută prima în catalog. Concluzia este simplă: dacă primele şcoli au apărut în biserică, azi ne străduim să scoatem biserica din şcoli, ca în timpurile „fericite” ale epocii de aur.

Nu putem să nu notăm faptul că, în majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, statul consideră Religia ca pe „o investiţie în viitor … şi o dimensiune esenţială a umanităţii”. Cel mai adesea, în planurile de învăţământ, i se alocă 1-3 ore pe săptămână. De pildă: Anglia şi Ţara galilor – 1 oră; Austria -2 ore; Belgia – 2 ore; Danemarca – 1 oră; Germania – 56-62 de ore (an); Grecia – 2 ore; Islanda – 1 oră; Irlanda – 92 de ore (an); Italia – 1,5 ore; Luxemburg – 3 ore; Malta – 2 ore; Norvegia – 78 de ore (an); Portugalia – 1 oră; Spania – 1,5 ore; Suedia – 1 oră etc.

În mod paradoxal, în ţara noastră, ora de Religie va deveni opţională din semestrul al II-lea al anului şcolar 2014-2015, părinţii fiind nevoiţi să depună o cerere prin care să solicite participarea copiilor la acest dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut.

Iată motivul pentru care am recurs la un sondaj în rândurile profesorilor şi elevilor unei şcoli râmnicene pentru a afla impactul pe care îl are ora de Religie în viaţa de zi cu zi, dar şi pentru a descoperi principalele dificultăţi şi bucurii în predarea acestei discipline. Se constată că opiniile acestora vin să ateste faptul că Religia şi a găsit un loc bine definit în şcoală. Dacă este să fim realişti, elevii au înţeles rolul extrem de benefic în educaţia morală şi modelarea caracterelor, majoritatea susţinând păstrarea Religiei ca disciplină obligatorie. Mesajul elevei Maria-Otilia Ungurean rămâne edificator în acest sens: „După părerea mea, ora de religie mă binedispune, îmi aduce zâmbetul pe buze, mă face să mă simt mai aproape de Dumnezeu. Învăţ lucruri noi după fiecare oră. Este o oră foarte plăcută, liniştită, ce-mi face bine sufletului”.

Gabriela Oprea este întru totul de acord cu menţinerea Religiei în şcoală mărturisind, printre altele: „Cu fiecare discuţie despre Dumnezeu înţeleg ce este bunătatea, iertarea, acceptarea, înţelegerea şi ascultarea semenilor noştri. Mă ajută, mă relaxează pentru că este o oră liniştită, care îmi face sufletul mai frumos şi mai deschis”. Maria Nisipeanu este de aceeaşi părere: „Pot spune că ora de Religie, pentru mine, este o oră de relaxare a minţii, a sufletului, o oră de învăţare a ceea ce sunt: creştin”. Colega ei, Alexandra Dicu, spune: „Îmi place ora de Religie, deoarece nu este obositoare, nu ne plictisim, este o oră unde ne mai şi distrăm, dar mai şi învăţăm”. La fel de interesantă este şi opinia Andreei Popescu: „Ora este frumoasă şi interesantă, profesorul interacţionează într-un mod plăcut cu noi. Ceea ce învăţăm din pildele citite sunt lecţii folositoare pentru noi în viaţa de zi cu zi”. De luat în seamă sunt şi rândurile scrise Ştefania Stroe: „Eu consider că scoaterea orei de Religie din învăţământ va duce la slăbirea şi în cele din urmă la distrugerea legăturii dintre om şi Dumnezeu”. Nu în ultimul rând Lara Daneş mărturiseşte: „Ora de religie este importantă pentru mine, deoarece mă ajută să înţeleg mai bine ce se întâmplă în jurul meu şi îmi dă putere să mă dezvolt pe plan spiritual”.

Şi profesorii, începând cu Dl director Marian Stroe, susţin menţinerea orei de Religie: „De multe ori auzi în ultimul timp pe stradă, în magazine, în librării sau chiar în parcuri discutându-se despre ora de Religie, despre rolul şi importanţa ei. Nu pot să nu mă gândesc la un vechi proverb: <<Dacă nu ai un bătrân, să-l cumperi…>>. Îmi aduc aminte de povestirile spuse de bunicul care a crescut o mulţime de nepoţi cu răbdare şi dragoste. Povestea din spatele proverbului sunt convins că o cunoaştem cu toţii şi astfel stau şi mă gândesc; cât de greşit trebuie să fie când un dascăl împărtăşeşte din cunoştinţele sale, din experienţele sale, din preaplinul său elevilor, copiilor care din ce în ce, în mai multe cazuri, nu mai au părinţii lângă ei să la spună o vorbă bună, să le ofere dragostea şi ocrotirea de care s-au bucurat cei care astăzi le sunt profesori? Oare educaţia copiilor noştri nu mai contează? De ce se opun unii atât de vehement educaţiei sub toate formele? Nu am văzut şi nu am auzit în şcoli să se facă atât caz, cât se face la televizor despre ora de Religie. Sper ca elevii noştri să participe toţi la această oră pe viitor !”

La fel de convingătoare în acest demers este şi Dna profesoară Annemarie Keresztely: „Da, sunt de acord ca Religia sa fie în continuare predată in şcoala! Mi se pare absolut necesar să ai o cultură religioasă, ţine de o mai bună percepţie a culturilor. Datorita orelor de Religie de la şcoală unii elevi îl descoperă pe Dumnezeu! Ei cresc frumos, drumul le este luminat şi vor face alegeri bune în viaţă. Elevii au ocazia să vadă lucrurile dintr-o perspectivă nouă la care, de multe ori, nici măcar părinţii nu au acces”. De aceeaşi părere este şi Dna profesoară Corina Marcu: „Consider că educaţia religioasă ocupă un loc bine definit în procesul complex al formării caracterului uman prin intermediul şcolii. În timpul orelor de religie elevii pot dobândi deprinderi, obişnuinţe spirituale, care îi înalţă, îi fac mai buni, mai respectuoşi, mai responsabili, pot dezvolta valori şi atitudini precum rezolvarea pe cale non-violentă a conflictelor sau asumarea toleranţei etnice, religioase şi culturale”.

O altă susţinătoare a studierii Religiei în şcoală este Dna profesoară Elena Preoteasa care precizează: „Religia face parte din cultura unei ţări, aşadar, din fiinţa noastră. Consider că are un rol imens în şcoală, încă din clasele mici, pentru că îşi pune amprenta pe un teren fertil şi curat, cultivând bunătate, raţiune, siguranţă, speranţă şi principii morale. În urma cultivării în şcoală a acestor trăsături umane pozitive, omul adult va înţelege că este greşită ideea superiorităţii unei anumite rase sau a unei anumite religii. Religia este cea care poate împleti cât mai armonios valorile şi principiile morale care contează, cu adevărat, în balanţa vieţii unui OM”. Merită notată şi opinia Dnei învăţătoare Genoveva Mardale care mărturiseşte: „Perioada comunismului, în care Religia a fost prohibita, a lăsat răni adânci în sufletul şi conştiinţa noastră, iar o oarecare <<debusolare>> ne-a rămas încă în aceasta privinţă. E necesar, totuşi, să înţelegem că dezvoltarea morală, mai ales a copiilor, trebuie făcută cu atenţie, de preferat într-un cadru organizat, iar ora de Religie este ajutorul valoros pe care părinţii îl primesc în educaţia moral-religioasa a copiilor lor”.

În lumina celor expuse, se poate conchide că, fiecare dintre noi are o mare responsabilitate faţă de el însuşi, faţă de copii, faţă de Biserică şi de societate, în general. Firesc ar fi să urmăm sfatul Sfântul Antonie cel Mare, care, în anul 303, în timp ce creştinii din Alexandria erau martirizaţi pentru lepădarea de Hristos, le-a spus călugărilor ce se nevoiau împreună cu el: „Să mergem să-L mărturisim şi noi dacă suntem chemaţi la aceasta sau măcar să-i privim pe cei ce se luptă”.

Evitând să fim patetici, ne întrebăm şi chiar aşteptăm cu emoţie ce va mai urma: Oare M. Eminescu va mai rămâne în cărţile de Limba română, se va mai vorbi oare despre trecutul nostru istoric, vor mai ştii tinerii cine a fost Constantin Brâncuşi sau Henri Coandă?

Experienţa ne arată că o educaţie a copiilor ruptă de spiritul Evangheliei nu va avea o finalitate, ci va fi cel mult un proiect ambiţios, doar de îmbogăţire a culturii generale, dar nu un act durabil, care să ne pregătească de viaţa veşnică şi de o renaştere spirituală, conformă cu învăţăturile Mântuitorului. Nu ne dorim ca pe viitor copiii noştri să nu mai ştie pe unde este uşa bisericii sau să nu înţeleagă semnificaţia Crăciunului sau a Sfintelor Paşti, sărbători care ne strâng pe toţi în jurul familiei, împărtăşind bucuriile, împlinirile şi urările de bine.

Aşadar, la acest ceas de bilanţ, alăturându-ne cerinţei de păstrare a orei de Religie în şcoală, toţi părinţii, mai mult sau mai puţin iniţiaţi, avem datoria să luăm atitudine şi să sprijinim renaşterea spirituală a neamului nostru, dragostea pentru Dumnezeu şi valorile creştine, încât să devenim mădulare vii ale Bisericii lui Hristos.

Aceasta este şansa lor, alege-ţi, deci, un viitor alături de Dumnezeu!

BIBLIOGRAFIE

BĂCILĂ, Vasile, Iniţierea religioasă a copilului, Bucureşti, 1996.

BRIA, Ion, Ortodoxia în Europa, Iaşi, 1995.

COSMOVICI, A, IACOB, L, Psihologia şcolară, Iaşi, 1998.

CUCOŞ, Constantin, Educaţia religioasă, Iaşi, 1999.

Cuvinte către tineri, Mănăstirea Putna, 2009.

Duhovnici români în dialog cu tinerii, ed. II, Bucureşti, 2006.

IRINEU, episcop de Ekaterinburg şi Irbit, Educaţia religioasă. Învăţături pentru copii şi tineri, Bucureşti, 2002.

OPRIŞ, Monica, OPRIŞ, Dorin, BOCOŞ, Muşata, Cercetarea pedagogică în domeniul educaţiei religioase, Iaşi, 2006.

PATRIARHIA ROMÂNĂ, Apostolat educaţional, Bucureşti, 2010.

SPILIOTIS, G., Părinţii duhovnici şi copiii, Galaţi, 2006

ŞEBU, Sebastian şi colab., Metodica predării religiei, Alba Iulia, 2000.

TIAMIDIS, E., Preot, parohie, înnoire, Bucureşti, 2001.

TIMIŞ, Vasile, Religia în şcoală, Cluj Napoca, 2004.

http://ro.scribd.com/doc/38535066/Implicatiile-Ed-relig-Asupra-Modelarii-Caracterului#scribd, Implicaţiile educaţiei religioase asupra modelării caracterului şi personalităţii tinerilor.

Pr. Laurenţiu Rădoi