Femeile fatale sunt o specie aparte şi ideal ar fi să poarte un semn distinctiv, o insignă sau o brasardă, pentru a şti cu cine avem de a face. Glumesc, desigur.

Totuşi, adevărul este că „une femme fatale” e greu de identificat din priviri, fiindcă nu frumuseţea e trăsătura definitorie, ci ubicuitatea şi contradicţia, având adică exact aceleaşi legi de funcţionare precum cele ale materiei la nivel subatomic. Nu este exclus ca sufletul unei femei fatale să fie guvernat de aceleaşi legi ca ale luminii şi spunând asta nu vreau să fac o metaforă.

Femeia fatală e, în primul rând inconştientă, asemenea materiei, vezi cazurile Evei sau Delilei, apoi e rea, vezi cazul Salomeei.

Personajul lui Llosa din romanul “Rătăcirile fetei nesăbuite”are toate trăsăturile enumerate mai sus, plus, desigur, pe aceea de a nu se declara niciodată nici îndrăgostită, nici neîndrăgostită, nici satisfăcută, nici frustrată, nici dornică, nici lipsită de dorinţe.

O cheamă, pe numele adevărat, Otilia, ca pe eroina lui Călinescu – şi ea femeie fatală. Citind cartea, nu am iubit-o, dar nici nu am urât-o, fiindcă experienţa unui bărbat cu o femeie fatală este unică, indicibilă, e dincolo de bine şi de rău. Să nu ne judecăm prietenii care par a se distruge având de a face cu o astfel de femeie, pentru că niciodată nu poţi să ştii cât se pierde şi cât se câştigă în asemenea situaţii. O femeie fatală îţi oferă o experienţă care seamănă cu moartea, fiindcă nimeni nu o poate relata şi nimeni nu s-a mai întors printre cei vii.

Cartea lui Llosa e uşoară, fiindcă despre o femeie fatală nu poţi filosofa pur şi simplu, ea fiind deopo¬trivă calea, adevărul şi viaţa. Cu litere mici, nu cu litere mari, ca în Biblie.

Femeia fatală este a doua întrupare a Cuvântului, opusul lui Crist, nu de alta, dar pe acest pământ nefericit de fericit cele slabe trebuie să le umilească pe cele tari.

Din volumul “Sfârșitul presei și ultimul ziarist”, Editura AIUS, în curs de apariție