Jamal Stevenson ajunse la terasa restaurantului la care trebuia să se întâlnească cu avocatul de renume – Mircea Dumitrescu. Nu mai știa exact de unde auzise de el. Parcă Alexandra îi spusese că știa de el de la maică-sa sau l-o fi văzut la televizor. Nici nu mai conta. Urcă cele trei trepte de la terasa de culoare crem din centrul Bucureștiului. Nici nu făcu bine primul pas că, instinctiv, întoarse capul și se uită în spate. Avea impresia că uitase de cineva sau de ceva. În urma lui o observă chiar pe Alexandra, o fată slăbuță, cu pielea sidefie, cu puțini pistrui pe nas și ochii de un albastru șters care erau parcă băgați în orbită. Fata de aproximativ 20 de ani era îmbrăcată cu o pereche de blugi de culoarea abanosului, un tricou alb, simplu, fără guler sau vreo inscripție. În picioare avea o pereche de teniși care ar fi trebuit să fi fost albă însă, de la atâta purtat, se îngălbeniseră.

Bărbatul de culoare, înalt, musculos, era îmbrăcat cu o pereche de blugi de culoare albastru, foarte largă, care îți crea impresia că ar putea să cadă de pe el în orice moment. Fiind american trebuia să și arate asta. Își luase și tricoul inscripționat cu echipa de baschet favorită „Miami Heat”, care, pe vremuri, îi purta foarte mult noroc. La mâna stângă avea un Rolex auriu, care strălucea în orice moment al zilei. Era accesoriul lui de referință, luceafărul lui. Semăna puțin cu ceasul purtat de James Gandolfini în serialul „Sopranos” sau cel puțin așa voia Jamal să creadă. Nu mai conta că ceasul costase doar 2 mii de dolari și fusese cumpărat de la un bișnițar din Obor pe nume Nelu. Nu știa nimeni asta. Nici măcar Jamal nu avusese curajul să se ducă se verifice autenticitatea ceasului. Nu era important câți bani avea Jamal, ci era important cât credeau oamenii cu care intra în contact că are.

Jamal nu mai știa exact care e raportul dintre el și Alexandra. Uneori erau iubiți, alteori erau doar prieteni. Câteodată Alexandra îi spunea că ar vrea și ea să cânte și că ar trebui să înregistreze câteva melodii la studioul lui. Credea cu tărie că are voce și că ar putea să facă furori în industria muzicală. În visurile ei se vedea asemenea cântăreței Amy Winehouse, purtând o rochie aurie, ca aurul extras de copiii din minele africane, și cântând pe marile scene ale Europei. Alteori, îi spunea lui Jamal că ar trebui să renunțe complet la studioul muzical care nu mai era profitabil de luni bune. Din contră, îi mânca și puținii bani de chirie pe care îi mai avea. Poate că și discuțiile astea îi alimentau oceanul de gânduri care planau asupra minții sale. O fi fost asta, o fi fost treaba cu Carla? Doar Dumnezeu știe.

Cei doi fură întâmpinați de un chelner care îi conduse la o masă aflată spre marginea terasei improvizate care scârțâia din toate încheieturile la fiecare pas făcut de viitorii clienți. Pe terasă era o agitație mai ceva decât într-un mușuroi de furnici. Unii chelneri veneau cu farfurii pline de mâncare, alții luau comenzile. Era o combinație nedescrisă de mirosuri de parcă te-ai fi aflat într-un bazar cu mirodenii din Casablanca. La masa de lângă ei un bărbat începu să se certe cu o chelneriță blondă pentru că i-ar fi fost adăugată o porție de papanași pe care nu ar fi comandat-o. Tot vacarmul ăla îl obosea și mai tare pe Jamal care parcă fusese înghițit de scaunul pe care se așezase de parcă ar fi pășit pe un nisip mișcător.

După câteva momente, își așeză ușor capul pe fața albă de masă și începu să privească cele două steaguri ca două catarge care se aflau lângă restaurant. Steagurile făceau o umbră asemănătoare unei oaze într-un deșert. Soarele începuse să ardă din ce în ce mai puternic. Se apropia ora prânzului.

– Cum am ajuns eu în situația asta? Cum de am venit eu în țara asta? Sunt la mii de kilometri depărtare de faleza din Miami unde alergam de când m-a făcut mama. Mama de care mi-e atât de dor și cu care n-am mai vorbit de aproape 5 ani. Vreau să mai simt și eu nisipul cald, argintiu, între degetele de la picioare. Vreau să simt cum mă izbește dimineața aerul puternic al oceanului de mă dureau plămânii. În loc să văd apa turcoaz și să simt vântul care-mi lăsa fața uscată ca un burete, stau în dreptul râului ăstuia Dâmbovița, Danubița sau cum se numește. Mai e și plin de mizerie.

De pe terasă Jamal observă cum trei pescăruși se băteau pe o bucățică de covrig și cum două pungi de chipsuri pluteau pe râul Dâmbovița care traversa centrul Bucureștiului. Puteam să fi fost mai mare decât Jay-Z. Toți știau că am talent. Puteam să fi avut cea mai mare casă de discuri din Miami și toate vedetele să-și fi înregistrat melodiile la mine. Toți mi-au zis că am talent. Acolo puteam să fi fost orice. S-a dus American Dream! În România nici păsările ăstea ale cerului nu mai visează!

Monologul lui Jamal fu întrerupt de chelnerul zâmbitor care îi condusese la masă.

– Bună ziua! spuse chelnerul văzând ceasul de la mâna bărbatului de culoare care strălucea mai ceva decât un bec în mijlocul întunericului. Deja simțea mirosul bacșișului pe care urmează să-l primească. Cu ce vă pot servi? Vreți să vă aduc și meniul de mâncare?- Nu! spuse Jamal ferm. Eu vreau doar o apă.- Vorbiți foarte bine românește! spuse chelnerul zâmbind. Nu mă așteptam!

La remarca ușor entuziastă a chelnerului, Jamal nu mai spuse nimic. Stătea oricum pe un butoi de pulbere și o ceartă cu chelnerul nu i-ar fi adus nimic bun.

– Și dumneavoastră, domnișoară? continuă chelnerul.

Jamal se uită la Alexandra și printr-o singură privire o atenționă să nu comande prea multe pentru că nu mai avea bani să plătească.

– Vreau doar un cappuccino, spuse fata spăsită, care fusese cuprinsă demult de o stare acută de foame.- Dacă vă răzgândiți și vreți să mâncați, să mă anunțați. Avem o ciorbă de pui

foarte bună, spuse chelnerul în același ton.

– Nu mai vrem nimic. Mulțumim.

După ce chelnerul plecă de la masă, Jamal o întrebă pe Alexandra:

– Avocatul ăsta unde e? Mai întârzie? Sună-l, că deja sunt sătul până peste

cap de situația asta.

– A zis că vine în cinci minute, spuse Alexandra fără să mai ridice ochii din

pământ.

Nici nu întoarse bine privirea că Jamal văzu doi bărbați venind parcă în sincron

spre masa lor. Amândoi erau îmbrăcați la costum, amândoi de înălțimi similare, unul în jurul vârstei de 30 de ani și celălalt trecut de 50. Unul cu ochelari, unul fără. Unul cu sacoul închis cu un nasture, celălalt fără. Bărbatul mai în vârstă era îmbrăcat într-un costum gri, cu dungi fine, o cămașă turcoaz ca nuanțele de albastru pe care le revăzuse Jamal cu câteva momente înainte, în timp ce se pierduse în gânduri. La gât avea o cravată de un roz pal. Celălalt bărbat, mai tânăr, era îmbrăcat cu un costum deux-pieces, un sacou de culoare crem, pantaloni gri și o cămașă albă. În dreptul buzunarului exterior din partea stângă a sacoului avea o batistă de culoare albastru cu niște bulinuțe albe.

Văzându-i, Jamal ieși din visare, forță un zâmbet, se ridică în picioare și întinse mâna:

– Bună ziua, domnilor! – Bună ziua, spuseră cei doi avocați în același timp și se așezară la masă. – Nu pot să nu remarc accentul pe care îl folosiți, spuse Mircea Dumitrescu,

ușor serviabil. Este de apreciat. Am înțeles de la Alexandra că nu aveți mai mult de cinci ani de când ați venit în România, nu?

– Vă mulțumesc, spuse Jamal vizibil iritat de aceeași remarcă pe care o făcuse

și chelnerul cu câteva momente înainte. Chiar de cinci ani sunt în țară. Am fost nevoit să învăț foarte bine limba română, având în vedere studioul pe care îl am. Zic bine, nu? se întoarse Jamal spre Alexandra.

– Da, da. Ai zis foarte bine! spuse și Alexandra zâmbind. Jamal are un studio

de muzică, spuse Alexandra dintr-odată.

– Vreți să comandați ceva? Poate vreți să și mâncați, spuse Jamal cu o voce mai

scăzută.

– Eu vreau doar o cafea, spuse Andrei. Tocmai ce am venit de la masă.- Și eu vreau tot o cafea, spuse Mircea Dumitrescu. Sunt sătul. Am mâncat o

ciorbă acum jumătate de oră.

– O să mă duc eu să vorbesc cu chelnerul să vă aducă și dumneavoastră

o cafea, spuse Jamal ușurat de decizia celor doi. Vă povestesc totul când mă întorc. Sper să putem să reușim să mai facem ceva.

– Du-te și cere și tu o scrumieră, îi spuse Mircea Dumitrescu lui Andrei.

Mircea Dumitrescu își duse mâna dreapta la piept, băgă mână în buzunarul din

interiorul sacoului, scoase pachetul gri de țigări, scoase și o brichetă pe care era inscripționat numele unui partid politic, rupse învelișul de plastic, scoase o țigară și și-o aprinse cu poftă. Andrei veni cu o scrumieră transparentă pe care o așeză în mijlocul mesei de ratan.

– Așa, domnule avocat. De unde să încep? Spuse bărbatul de culoare.- Mi-a povestit Alexandra în linii mari ce s-a întâmplat, dar vreau să aud situația din gura dumneavoastră, spuse avocatul în timp ce atingea țigara cu degetul arătător. Ca de fiecare dată, scrumul de țigară căzu lângă scrumieră. Plus că și colegul meu are nevoie să o asculte. N-am avut timp să dezbatem problema, spuse Mircea Dumitrescu, întorcându-se ușor către Andrei de parcă i-ar fi făcut o scurtă prezentare. Am terminat dosarul pe care l-am avut la Curtea de Apel, am mâncat o ciorbă la o dugheană de lângă și am venit să ne vedem cu voi.- Dați-mi și mie o țigară, vă rog frumos! se auzi de undeva din spate. Când

întoarse capul, Andrei văzu un om al străzii, tânăr, doar cu o pereche de pantaloni scurți și niște adidași în picioare, cu un stern ieșit ca un corn care parcă te împungea. Andrei, instinctiv, luă pachetul de țigări din mâna domnului Mircea Dumitrescu și, fără să spună nimic, îi întinse o țigară.

– Nu aveți să-mi dați și niște bani? Vă rog mult!

Andrei băgă mână în interiorul sacoului, scoase portofelul din buzunarul de la

piept, scoase o hârtie de 5 lei și i-o dădu tânărului.

– Gata, haide, du-te de aici!

Omul străzii, mulțumit, își văzu de drum.

– În anul 2013, înainte să vin în România, mi-am deschis un studio de muzică

în USA. Mai exact, l-am deschis în Miami, în apartamentul unde stăteam cu mama. Acolo am început să înregistrez primele melodii.

– Scuzați-mă, spuse chelnerul și așeză tăvița cu cafelele pe masa. Parcă

dumneavoastră, domnișoară, ați cerut cappuccino, nu?

– Da, spuse Alexandra încântată.- Domnilor, dumneavoastră ați cerut toți cafea, nu?

Fără ca vreunul dintre ceilalți domni să-i răspundă, chelnerul așeză ceștile albe de cafea pe masă, le aranjă tacticos, se întoarse și plecă de la masă.

– Așa am cunoscut-o pe Carla, care m-a și convins să vin în România.- Păi și Carla a avut vreun aport la înființarea casei de discuri? întrebă Andrei.- Carla nu a făcut altceva decât să mă facă să mă îndrăgostesc de ea, spuse

Jamal de parcă Alexandra n-ar fi fost acolo. Tot pentru ea am învățat și limba română, spuse bărbatul lăsându-și capul în jos.

– Mie nu mi-ai zis asta niciodată, interveni Alexandra. – Așa, ai venit în România. Cum s-a ajuns la situația asta? Ce s-a întâmplat?

Din ce ne-a zis nouă Alexandra, casa de discuri are o valoare considerabilă și că ai avea contracte cu foarte mulți artiști de la noi.

– Pe piața din SUA valorează aproximativ 3 milioane de dolari.- Nici asta nu mi-ai zis până acum, spuse Alexandra care, auzind suma

vehiculată, scăpase parcă de starea de foame dar și de sunetele pe care stomacul său începuse, deranjant, să le producă ce mai multe minute.

Nici despre cei doi avocați nu putem spune altceva. La spusele bărbatului de culoare, Mircea Dumitrescu își băgă din nou mâna în buzunar, luă o altă țigară, deși abia o stinsese pe prima, apăsă puternic pe butonul brichetei roșii și declanșă scânteia care eliberă focul. Era încântat. Suma era una mare, foarte mare. Dacă reușeau să-i rezolve problema băiatului ăstuia, sigur vor încasa și ei un onorariu de succes considerabil. Andrei, la rândul lui, începu, instinctiv, să se joace cu una dintre lingurițele nefolosite de la masă.

– Trei milioane de dolari sunt bani mulți și în Statele Unite ale Americii,

dar apoi în România, spuse Mircea Dumitrescu.

– Știu. Tocmai de asta sunt așa stresat, pentru că îmi e teamă să nu cumva să fi

pierdut 50% din valoare sau poate chiar mai mult. Problema este că, la un moment dat, acum 1 an de zile, am avut nevoie de niște bani.

– Money, money, money, always funny cum zicea cântecul, spuse Mircea

Dumitrescu zâmbind.

– Carla moștenise aproximativ 200.000 de dolari de la părinții ei și mi-a

dat împrumut 100.000 de dolari. În schimbul respectivei sume de bani m-a pus să semnez un contract. Din câte îmi aduc aminte, dacă nu îi restituiam suma de bani în aproximativ 1 an, îmi lua 30 sau 50% din casa de discuri.

– Păi și mai ai contractul ăsta? întrebă avocatul Mircea Dumitrescu.- Am doar o scrisoare de la Carla.

Jamal se ridică în picioare, își duse mâna la spate și scoase din buzunarul

drept al perechii de blugi o hârtie, bine împăturită și o întinse pe masă.

– Am citit înștiințarea asta și nu e bine deloc. – Păi și avem vreo șansă? spuse Alexandra cu tensiunea crescândă.- Dacă vreun avocat vă spune vreodată că puteți câștiga sau nu un proces, vă

rog să fugiți de el cât mai repede, spuse avocatul Mircea Dumitrescu de parcă ar fi vorbit în fața unui auditoriu însemnat. În sistemul judiciar din România orice este posibil. Nu poate fi anticipat nimic. Treburile astea, că vezi domne interpretezi tu soluția după cum ți-a zâmbit ție judecătorul sau cum ți-a vorbit în sală, sunt povești spuse de oameni care n-au treabă cu justiția din România.

– Din păcate, așa este, interveni și Andrei. Noi vă putem asigura doar de faptul

că vom depune toate diligențele și că veți fi apărați de niște profesioniști.

– Sau cum zicea un coleg de-al nostru: dosarele se câștigă de avocați și se pierd

de către clienți, spuse Mircea Dumitrescu, râzând.

– Noi vrem să mergem mai departe cu dumneavoastră, spuse Jamal. Ce e de

făcut? Trebuie să încheiem un contract sau ceva?

– Da, da. Mergem cu dumneavoastră, spuse și Alexandra fără să fi fost întrebată

de cineva.

– Păi va trebui să încheiem un contract de asistență juridică, vă emitem o

factură, ne achitați factura și ne apucăm de treabă. Singura problemă este că va trebui să mergem la noi la birou ca să realizăm procedura asta. Nu am la mine carnetul de contracte și nici facturierul.

– Păi și cum ne putem apăra? Ce credeți că e de făcut? întrebă Jamal.- Eu cred că deja v-ați făcut o idee în legătură cu modul nostru de lucru. Până

la momentul la care vom încheia contractul de asistență juridică s-a cam dus cu consultanța juridică. Fără supărare, dar mintea noastră costă bani! spuse Mircea Dumitrescu ușor iritat.

– Haideți să mergem atunci. I don’t like wasting my time! spuse Jamal, uitând,

pentru câteva momente, că nu mai era înconjurat de palmierii care apără ca niște soldați faleza interminabilă din Miami, ci era înconjurat de copacii vopsiți în alb, până la jumătate, de pe Cheiul Dâmboviței.

Mircea Dumitrescu deschise, cu greu, ușa maronie de lemn de la birou. De câteva săptămâni balamaua veche aproape cedase și ușa plângea la fiecare atingere. După ce ieșiră din holul întunecat, cei doi avocați împreună cu clienții lor intrară în camera de consiliu. În mijlocul masei ovale, de culoare crem, trona o scrumieră plină ochi cu mucuri de țigară.

– Vreți o cafea sau o apă, ceva? spuse Andrei serviabil.- Nu, nu. Vrem doar să încheiem contractul și să ne apucăm de treabă.- Haideți să discutăm despre onorariu. Bănuiesc că ți-a spus Alexandra

că noi nu suntem niște avocați ieftini.

– Mi-a zis, spuse Jamal, care prevedea năpasta ce urma să-l lovească.- Plus că situația nu este deloc una ușoară. Ar mai fi ceva de lămurit. În

înștiințarea respectivă se face referire la faptul că ai fi înșelat-o pe Carla. Ai primit vreo citație de la vreo secție de poliție sau de la vreun parchet?

Bărbatul de culoare, fără să spună absolut nimic, se ridică în picioare, băgă mâna de data asta în buzunarul stâng al perechii de blugi și scoase o citație emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului X prin care era chemat să dea o declarație în calitate de suspect.

– Pfff, trebuia să ne fi spus asta de la început, zise Andrei ușor agitat. În dosarul

ăsta penal ați făcut ceva? Ați formulat vreo cerere de probe? Ați mai fost citat până acum? Văd că scrie aici că e de anul trecut constituit.

– Am fost cu Alexandra. Mi-au cerut actele din SUA despre societate, ceva

legat de încasări, nu mai știu exact.

– Păi în situația asta lucrurile devin și mai complicate, spuse Mircea

Dumitrescu care își deschisese carnetul de contracte și se aplecă să ia un pix din suportul rotund care se afla în mijlocul mesei.

– Bănuiesc că vă puteți ocupa și de dosarul ăsta penal, nu? spuse Alexandra.- N-ar fi asta o problemă, doar că e foarte important să ne spuneți absolut

tot de la început. Nu degeaba se spune în popor că preotului, medicului și avocatului trebuie să-i spui orice apăsare pe care o ai, ca să poată să-ți rezolve problema, continuă Mircea Dumitrescu.

– That’s all! Nu mai e nimic altceva, spuse Jamal pe un ton mai apăsat.- Bine atunci. Mai avem un singur lucru de tranșat. Onorariul. Având în vedere

că o să fie două dosare, unul civil și unul penal, chiar dacă se va suspenda dosarul civil, până la finalizarea dosarului penal tot o să fie foarte mult de muncă. Gândiți-vă la toate audierile la care vom fi nevoiți să participăm în faza urmăririi penale, iar dacă se pune problema de mers în judecată, nu mai spun. Toate astea necesită deplasări, costuri, energie și informație!

– Da, domnule avocat, știm că sunt foarte multe costuri, tocmai de asta eu m-

am gândit la o sumă cu trei zerouri, spuse Jamal uitându-se fix la Mircea Dumitrescu.

– Ha, ha, ha, good joke, ca să intru și eu în jocul tău, spuse Mircea Dumitrescu,

întinzându-se după scrumieră. Câteva sute de dolari pe două dosare penale nu ți-ar lua niciun stagiar. Noi din asta trăim. Nu facem muncă voluntară.

– Vreți să-mi spuneți că toată treaba asta m-ar costa câteva mii? spuse Jamal

vizibil iritat.

– Domnule, cred că dumneavoastră nu ați înțeles unde sunteți și ce probleme

aveți. Doar la nivel de principiu, cum credeți că puteți să vă apărați un drept de aproximativ 3 milioane de dolari cu câteva sute? spuse Mircea Dumitrescu căruia, de nervi, fruntea i se înroșise în câteva secunde de parcă ar fi fost gura unui vulcan.

– Păi nu sunt în SUA. Nu am venit la te miri ce mare societate de avocatură.

Nu sunt în vreun building de sticlă din zona de Nord a Capitalei, ca să vă dau dumneavoastră mii sau zeci de mii de euro.

– Nu e așa, Jamal, spuse Alexandra. Dumnealor au reprezentat foarte multe

persoane politice, ți-am zis asta de la început. Știai că sunt avocați scumpi.

Fără să mai zică absolut nimic, Mircea Dumitrescu se ridică, ieși din sala de consiliu, traversă holul cu o iuțeală ieșită din comun și deschise ușa.

– Vă mulțumim mult pentru discuție și sper să vă găsiți avocații potriviți care

să vă reprezinte interesele. Vă poftesc afară!

Fără să mai zică nimic, cei doi tineri ieșiră pe ușă. În urma lor se auzi sunetul provocat de ușa de lemn izbită puternic de Mircea Dumitrescu.

– Ce situație penibilă, spuse Andrei, luând o sticlă de apă din frigiderul de

vinuri aflat în camera de consiliu.

– Ești tu încă tânăr. Eu l-am mirosit de la restaurant. Ăsta n-avea bani nici să

treacă strada și venise la noi să-l reprezentăm.

– Păi cum, maestre? N-ați văzut că avea Rolex la mână? Chiar așa să abereze

cu casa de discuri de trei milioane de dolari?

– Dacă el avea trei milioane de dolari, o mai păcălea pe aia cu 100.000 de mii?

Hai să fim serioși! Am văzut prea multe la viața mea ca să mă păcălească un vânzător din asta de iluzii. Bine că am scăpat de visul american!