Când mergem cu mașina, eu și soția mea obișnuim să avem la noi pachete de tacâmuri de pui, pâine și boabe pentru câini. Ne oprim când vedem câinii nimănui și îi hrănim. Adeseori, nu ne ajung proviziile pentru numărul uriaș de câini vagabonzi pe care îi întâlnim pe marginea drumurilor.

Potrivit lui Yuval Noah Harari, noi facem acest lucru nu pentru că iubim câinii și, în general, animalele, ci în virtutea unor impulsuri corticale și hormonale. Nu ne este milă de bietele ființe, în schimb, creierul și glandele ne sunt condiționate genetic și ne hrănim companionii.

Ideea e veche. Spinoza și Laplace au crezut că dacă știi toate legile naturii și toate condițiile inițiale, poți prezice tot ce se va întâmpla, adică și faptul că noi hrănim câinii.

Noroc cu David Hume, pentru care  libertatea nu înseamnă lipsa cauzelor, ci lipsa constrângerilor. Dacă aleg să beau apă pentru că îmi e sete — e o alegere liberă, deși dorința are o cauză, anume setea. Cum ar veni, mila noastră față de căței vine din străbuni, dar faptul că alegem să îi hrănim ține de voința noastră.

Citiți continuarea articolului AICI.