Este veche această mănăstirea Ostrov, maică stareţă ?

 

Mănăstirea Ostrov este situată la câţiva paşi de mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Mare, pe Şoseaua Naţională ce leagă municipiul Râmnicu Vâlcea de Sibiu, la km 16. Este ctitorie voievodală a sfântului Neagoe Basarab. Este ultima sa ctitorie, din anii 1520-1522.

 

 A găsit un loc foarte frumos aici!

 

Da, pentru că a existat vatră de mănăstire, prima atestare documentară fiind anul 1500. Un document a fost trimis de cancelaria domnitorului Radu cel Mare în care este menţionată existenţa mănăstirii. În acest document se spune că ea a fost părăsită şi neîngrijită de la răposaţii domni, moşii şi strămoşii noştri. Cercetătorii au ajuns la concluzia că acest aşezământ îşi are rădăcini mult mai vechi. Ştim că Radu cel Mare este fiul lui Vlad Călugărul, iar Vlad Călugărul este fiul lui Vlad Dracu, Vlad Dracu fiind fiul lui Mircea cel Bătrân. Considerăm mănăstirea noastră contemporană cu Mănăstirea Cozia. Mai mult, părintele Ioanichie Bălan ajunge la concluzia că acest Ostrov era înţesat cu pustnici. Exista vatră de mănăstire, existau pustnici, care, probabil, la sărbătorile mari, din când în când, se adunau la o biserică sau într-un loc amenajat pentru a sluji Sfânta Liturghie şi a se împărtăşi. În acest document se menţionează faptul că ar fi prima mănăstire de maici din partea de sud a ţării, dintre mănăstirile Olteniei. De la înfiinţare până în 1890, va fi mănăstire de călugăriţe. La 1890, episcopul Ghenadie al-II-lea va muta maicile la mănăstirea Vălenii de Argeş. Schitul Ostrov rămâne sub ocrotirea Mănăstirii Cozia sau a Mănăstirii Turnu. Doar o perioadă scurtă a avut stareţ de sine stătător. O perioadă de peste 100 de ani au fost aici călugări. Viaţa monahală a fost continuă, nu a fost întreruptă nici o dată. Era schit de călugări dependent de Mănăstirea Cozia sau de Mănăstirea Turnu.

 

Când a redevenit mănăstire de maici?

 

În toamna anului 1997 a redevenit oficial mănăstire de maici.

 

Dumneavoastră de unde aţi venit?

 

Eu vin de la o mănăstire din Moldova, de la manăstirea Agapia.

 

Cum ați ajuns aici?

 

Nu-mi place să vorbesc despre mine. Despre mine nu voi vorbi.

 

Măcar să ne spuneți când ați simțit vocația monahală. Este important ca experiență umană.

 

Chemarea am simțit-o din copilărie. Despre viața călugărească nu știam. M-am născut în zona Iașului, undeva la țară. La oraș nu am ieșit decât după ce am terminat clasa a-VIII-a. Atunci am văzut orașul pentru prima dată. Nu erau mănăstiri pe acolo, însă părinții ne-au învățat să mergem la biserică. Mergeam regulat la biserică, în fiecare duminică. Îmi plăcea și înclinam spre o viață mai aproape de Dumnezeu. Crescând, am înțeles lucrul acesta. După terminarea liceului am mers în vizită la mănăstirea Neamț și acolo am spus că nu mă mai întorc acasă.

 

Și de atunci ați rămas sau ați mai mers acasă?

 

M-am întors acasă să le spun părinților că plec și am plecat, era în anul 1983.

 

Este mai multă bucurie sau mai multă greutate în viața monahală?

 

Dacă acum m-aș mai naște odată aceeași hotărâre aș lua.

 

 Părintele stareț de la Cozia spunea că este ca un război. Chiar a folosit acest termen. Un război al omului cu el însuși când este călugăr.

 

Cred că este un război în viața oricărui creștin. Mai ales când vrei să trăiești o viață de creștin. Va fi un război cu tine însuți, război cu cei din jur,război cu diavolul. În mănăstire este mult mai accentuat acest război.

 

Este mai accentuat pentru că sunt cerințele mai mari ?

 

Pentru că, în primul rând, este o vocație, este o chemare a lui Dumnezeu. Nu poate veni oricine aici. Chiar dacă se zice că vii la mănăstire din cauza unei decepții, că nu te-ai realizat în viață, nu este adevărat. Cine vine din aceste motive nu rămâne la mănăstire. Stă o perioadă destul de scurtă în care se convinge că nu este pentru așa ceva și revine de unde a plecat. Sfinții Părinți spun că odată intrat pe poarta mănăstirii o ceată de demoni sunt în jurul tău care te ispitesc din toate părțile.

 

Poate chiar la poartă sunt.

 

Sunt la poartă sau Dumnezeu știe unde sunt. Sfinții Părinți spun că unui creștin i s-a dat un înger păzitor care alungă un singur diavol care este în prajma lui și îl îndeamnă la lucruri rele. Odată intrat în mănăstire vin mult mai mulți pentru că vrei să faci ceva mai mult, vrei să-ți îndeplinești menirea și atunci piedicile sunt mult mai mari sau războiul este mult mai mare.

 

Există vreo deosebire între viața de mănăstire a măicuțelor și a călugărilor? S-ar deosebi ca stare de spirit, ca mod de viață?

 

Rânduiala monahală este aceeași. Însă construcția firii este alta. Un părinte duhovnic de la o mănăstire de maici spunea că mântuirea unei maici este mai presus decât mântuirea unui bărbat. Femeia este războită mult mai mult cu firea, este mai iute, mai aprigă și unele momente le depășește mai greu. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, toți depășim. Dacă respectăm și încercăm să îndeplinim rânduiala pusă de Sfinții Părinți în biserică este același lucru pentru femei ca pentru bărbaţi.

 

Este mare obștea dumneavoastră ?

 

În prezent suntem 19 maici și părintele slujitor.

 

Mai multe sau mai puține ca altădată?

 

Suntem mai multe.

 

Cum se desfășoară o zi obișnuită ?

 

Programul începe dimineața la ora 6:00 cu intratul în biserică, Acatistul, Ceasurile, Sfinta Liturghie, după rânduiala noastră bisericească, după aceea mergem la ascultările rânduite, la ora 12:00 se servește masa, după amiază se merge la odihnă, o oră sau două, fiecare cum poate și cum dorește, apoi se revine la asultarea obișnuită până seara la ora 17:00, când începe slujba Vecerniei și la 19:30 din nou slujba. Programul acesta este pentru perioada de vara. În timpul iernii este mai relaxat și în privința vizitatorilor și în privința ascultărilor. Din 1 octombrie începem Utrenia de la miezul nopții, până la ora 2:30. Dimineața la ora 7:00 este Sfânta Liturghie, după care continuăm activitatea la atelier sau ascultările obișnuite.

 

Cine a luat decizia ca la 1 octombrie să faceți Utrenia la miezul nopții?

 

Noi, pentru că slujba de noapte este simțită mult mai adânc. Ești în liniște, nu ai nici o grijă. Noptea fiind mai mare, ai timp și să te odihnești.

 

Ce este mai frumos și ce este mai greu în viața dumneavoastră?

 

Eu consider că nimic nu este greu. Am venit aici din dragoste pentru Dumnezeu și nimic nu mi se pare greu. Dacă erai în lume aveai niște obligații pe care trebuia să le îndeplinești. La mănăstire nu sunt impuse.

 

Omul este mai liber la mănăstire?

 

Nu știu ce înțelegeți prin libertate. Nu ne-a constrâns nimeni. Este o prejudecată că aici vin oameni care au suferit decepții sau nu s-au putut adapta. Dacă nu vii aici din dragoste pentru Dumnezeu, nu ai cum să rămâi.

 

Ce vârstă au măicuțele din comunitatea de aici?

 

Avem de la 28 până la 70 de ani.

 

Vi se pare că în viitor se vor mai gândi femei să vină la mănăstire?

 

Slabe speranțe!

 

Dar de ce? L-am auzit şi pe părintele arhimandrit de la Cozia spunând că vin din ce în ce mai puțini tineri la mănăstire.

 

Cred că este o perioadă de declin spiritual, în societate, în viața de familie. Se spune că oamenii sunt mai credincioși, mai aproape de Dumnezeu dar cred că nu sunt atât de profunzi și din cauza aceasta nu mai simt dorința de a veni la mănăstire.

 

Purtați discuții cu cei care vin aici, cu turiștii?

 

Da, când este cazul și când solicită. Este și părintele care stă la dispoziția lor pentru anumite îndrumări. Dacă ne solicită, discutăm în măsura în care suntem capabili.

 

Încercați și o îndrumare?

 

Da, o îndrumare creștinească pentru că și noi provenim din viața de familie și am avut și noi greutăți în familie, am trăit și noi până la un moment dat în lume. Poate din experiența noastră putem să le dăm câteva îndrumări.

 

Ne-ați spus mai devreme că ați fost la Agapia. Ați stat mult acolo?

 

Am stat 13 ani.

 

Prin ce s-ar deosebi mănăstirea Ostrov de mănăstirea Agapia?

 

Prin multe. Mănăstirea Agapia și Văratec sunt cele mai mari mănăstiri din țară ca efectiv de viețuitoare. Într-o comunitate mai mare viața este mult mai organizată. Începând de la slujbe, până la ascultări. Într-o mănăstire mică, treburile sunt mai multe, ne împărțim mult mai greu sarcinile. Ca şi tipic, rânduiala este aceeaşi, însă una este când cântă o persoană singură şi altceva este când cântă un cor. Este o cu totul altă trăire.

 

Aveți oarecare nostalgie?

 

Am avut în primii ani. Nu din altă privință, ci, doar în privința slujbelor.

 

De ce a dispărut această nostalgie? Pentru că a trecut timpul sau pentru că s-a creat și aici un spirit propriu?

 

Ne-am obişnuit, facem şi noi cum putem.

 

Aţi plecat la poruncă arhierească sau aţi venit de bună voie aici?

 

A fost şi un şi alta.

 

Aici aţi luat lucrurile de la zero. Ce aţi construit în timp? Ce aţi realizat?

 

Când am venit, am găsit doar biserica. La început, am fost trei-patru maici. În timp, după ce am obţinut titlul de proprietate în anul 1999, am început să facem un proiect pentru reconstruirea incintei, iar în anul 2000 am început construcţia acestui corp de chilii. În anul 2002 a fost terminat şi dat în funcţiune apoi au fost celelalte, în funcţie de cerinţe. S-a construit casa cu atelierele, muzeul. În anii 1980 a început construcţia barajelor pe Olt şi atunci mănăstirea a suferit şi ea o transformare, în sensul că insula aceasta pe care este mănăstirea era mai mare şi a fost redusă la jumătate şi înălţată cu 6 metri. Dintre toate obiectivele s-a păstrat decât biserica. Apoi s-a reconstruit casa stăreţiei. La început am avut ajutorul mănăstirii Cozia, începând cu părintele stareţ Gamalil Vaida, am primit ajutor material mai mult din partea dânşilor, mai ales la costrucţia acestui corp de chilii. După aceea am început să ne dezvoltăm şi să ne descurcăm singure. În anul 2005 se construieşte clopotniţa, clădirile anexe, gardul împrejmuitor.

 

Pe ce latură cade accentul în viaţa acestei mănăstiri? Pe ascultări, pe viaţa spirituală?

 

Sigur că întâi este viaţa spirituală, împlinirea slujbelor la biserică apoi ascultările noastre şi partea sufletească.

 

Măicuţele care sunt sub ascultarea dumneavoastră sunt oameni mai îmbunătăţiţi?

 

Fiecare se sădeşte după puteri. Numai Dumnezeu ştie la ce măsură ajunge fiecare. Toate sunt muncitoare, ascultătoare, nu îmi ies din cuvânt. Facem tot ce trebuie pentru casa lui Dumnezeu. Noi suntem doar slujitorii Lui.

 

Cum le simţiţi pe măicuţe?

 

Le simt ca pe nişte surori.

 

Le simţiţi împlinite, fericite?

 

Sigur că da. Altfel nu ar putea sta aici.

 

Este mare numărul de persoane care nu reuşesc să rămână ?

 

Nu ştiu dacă este mare sau mic numărul. Mai mult este o migraţie dintr-o mănăstire în alta, decât să plece. Pleacă şi de tot, dar este în perioada de început, iar dacă după un timp mai îndelungat se iveşte o problemă şi are motiv de plecare, pleacă la o altă mănăstire.

 

Cele care pleacă de tot vin să vă spună? Vin cu mult timp înainte? Ce motivează?
Da, unele vin şi îmi spun problema lor sufletească.

 

Încercaţi să le convingeţi să rămână?

 

De obicei, cele care au venit la noi au şi rămas. Nu am avut asemenea situaţii. Dacă vin din altă mănăstire le spun să stea o săptămână, două, dacă se pot acomoda cu noi rămân, dacă nu, le spun să meargă sănătoase, sau dacă nu îmi convine comportamentul lor le spun că nu sunt potrivite pentru locul acesta şi să plece mai departe.

 

Este voia fiecărei măicuţe să stea sau să plece? Dacă pleacă de aici unde pleacă?

 

Este un lucru cam greu. După rânduiala noastră călugărească se spune că odată intrată în mănăstire îţi asumi toate greutăţile din acel loc. Însă, în primul rând avem de luptat cu firea noastră, iar noi în mănăstire cu atât mai mult pentru că am venit să ne modelăm firea. Din oameni trupeşti să ajungem oameni duhovniceşti. Însă democraţia a ajuns şi la noi în mănăstire şi nu prea ai cum să le opreşti. Ştiu de la maicile bătrâne, de la părinţii bătrâni, că atunci când se greşea, sau chiar aveai o problemă sufletească, se încerca prin toate mijloacele să te ajute, până la reţinerea forţată, pentru că erai obligat să rămâi dacă ai ales această cale. Astăzi nu se mai poate face lucrul acesta.

 

Este mai bine sau mai rău acum?

 

Este mai bine.

 

Totuşi, se dă mai multă libertate de manifestare a slăbiciunii.

 

Aşa este. Societatea contribuie la lucrul acesta.

 

Aveţi o stare foarte bună!

 

Da, de obicei sunt comunicativă

 

Ce aţi dori să mai faceţi aici?

 

Aş dori să mă apropii mult mai mult de Dumnezeu, să sporim duhovniceşte.

 

Ce semne ar fi, că mergeţi înainte, din punctul acesta de vedere?

 

Ţi se măreşte liniştea sufletească şi pacea. Ai pace, ai linişte, dorinţă mai mult pentru Dumnezeu, să te rogi mai mult, să fii mai bun, să treci mai uşor peste greutăţile vieţii, mai ales noi că suntem aici în mijlocul oraşului. Mănăstirile care sunt mai retrase au anumite avantaje, au mai multă linişte, lipsa oamenilor, pentru că ajung mai greu acolo, te ajută duhovniceşte. Aici nu este neapărat un impediment, dar este puţin mai greu.

 

Faptul că sunteţi mai aproape de oameni, nu vă conferă o anumită satisfacţie, intrând în contact cu ei şi vă străduindu-vă să îi apropiaţi de Dumnezeu?

 

Nu mă străduiesc neapărat. Dacă Dumnezeu pune un cuvânt bun şi ei ajung să-l împlinească, se întorc după un timp şi îmi spun că au ţinut cont de sfaturile mele, că au reuşit şi le-a mers mai bine. Dacă omul vine cu ispitirea, numai din curiozitate, este cu totul altceva. Când vine cu toată inima, cu toată durerea, Dumnezeu îţi spune exact cuvântul potrivit. Şi la duhovnic dacă mergi, şi la doctor este la fel.

 

Am înţeles că aici există o icoană făcătoare de minuni?

 

Există. Numărul mare de vizitatori se datorează şi acestui motiv. La început biserica nu a fost pictată. După aceea, sfântul Neagoe Basarab nu ajunge să o termine, pentru că moare la 15 septembrie 1521. O va termina doamna Despina. Ca şi mănăstirea Curtea de Argeş, cea mai frumoasă ctitorie a lui Neagoe Basarab, a fost pictată mai târziu. Mai exact se începe pictura în 1752 cu pridvorul şi altarul, apoi se continuă cu biserica în anul 1760, cu pictori proveniţi de la Şcoala Brâncovenească, Teodor şi Dimitrie Zugravu. La început biserica a fost împodobită cu icoane dintre care trei se păstrează la Bucureşti la Muzeul de Artă. Icoana Maicii Domnului o avem noi şi o păstrăm în biserică .

 

Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni când a fost recunoscută?

 

Este cunoscută în timp. Este trecută în albumul icoanelor făcătoare de minuni de pe când apar scrierile. Apare ca icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Jiblea.

 

Cum de s-a păstrat aici şi nu a dispărut?

 

Probabil aşa a fost voinţa Maicii Domnului. Avem consemnate cel puţin 10-15 întâmplări. Au fost oameni aici, s-au rugat, s-au vindecat de boli, au dobândit naştere de prunci. Dar de fapt orice icoană devine făcătore de minuni prin credinţa noastră.

 

Aceste întâmplări unde sunt consemnate?

 

Sunt într-un mic pliant. S-a gândit Înalt Preasfinţitul să mai adune şi de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, Mănăstirea Surpatele şi de la noi. Sunt 5 icoane făcătoare de minuni.

 

Asta îi atrage pe oameni?

 

Omul când aude ceva, întotdeauna aleargă. Dacă o familie dobândeşte o cerere spune şi la cunoscuţi şi vine cu toată credinţa.

 

Sunteţi o mănăstire bogată cu o asemenea icoană! Este tare frumos aici! Vă mulţumim din suflet maică stareţă!

 

Vă mulţumim şi noi! Dumnezeu să vă ajute să îndepliniţi ceea ce v-aţi propus!

---

Interviu realizat de Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naţionale) şi Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea)