Unul dintre marile defecte pe care le am este că nutresc milă fără niciun discernământ, în sensul că nu vin cu acest sentiment profund uman doar spre cei care îl merită, ci de-a valma, nutrindu-l și față de cei care nu îl merită. Răutatea altuia îmi trezește milă în locul revoltei, iar când întâlnesc abjecția aproape că mi se rupe sufletul. Cred că m- am format astfel din adolescență, citindu-l prea insistent pe Dostoieveski, fără magistru, drept pentru care i-am iertat și compătimit în mod nepermis pe Marlemadov, Smerdiakov sau Rogojin.

Așa se face că, luați individual sau în grup, îmi e milă de cei care țipă ca maimuțele că alma mater nu se mai cheamă România, ci Uniunea Europeană, că idealul suprem al românilor este să fim în NATO sau că împlinirea oricărui destin este să lucrezi la o multinațională. Văd în acești oameni o imensă teamă de a fi ei înșiși, o negație de sine, o dureroasă regresie la stadiul infantil.

Nu apărarea fanatică a unor valori relative și conjunctural istorice îmi trezește mila, ci înverșunarea cu care fanii vor să le dea statut arhetipal, avântul sfartodocților care se închină la ceva totuși atât de lumesc și atât de negociabil. Îmi e milă de toți idolatri politici fiindcă știu că sufletul lor e pe cât de mic, pe atât de chinuit.

În fond, despre ce vorbim noi aici dacă nu despre îndoială, regina rațiunii și dușmanii ei întunecați , despre dubito, singurul criteriu care îmi dă certitudinea că exist ca om și nu sunt, așa cum admite că ar fi posibil Noah Yuval Harari, o hologramă.

Cei care latră la îndoiala celuilalt sunt nu doar susceptibili de nevroză, ci reprezintă rebuturile umanității, ființe atavice ajunse în contemporaneitate printr-o eroare a evoluției sau o lucrare a diavolului corect politic, vorba ieromonahului Savatie Bostovoi.

Mizericordie ! ca să zic așa.

Revenind la chestiune, deplâng diluarea politicului și transformarea democrației într-o ancilă a relației marfă – bani. Am fost fericit să găsesc în cartea italianului Diego Fusaro amintită mai sus confirmarea judecății mele că anul 1968 a măturat din viața politică morala burgheză, iar anul 1989 a măturat însăși viața politică, devenită o slugă preaplecată a capitalului multinațional.

Imediat după căderea Zidului Berlinului, Fukuyama s-a grăbit să anunțe victorios sfârșitul istoriei , încercând să le răpească orice speranță tuturor celor care cred în îmbunătățirea omului și în mântuire.

Ne mântuiseră, nu-i așa, Papa Benedict al XVI-lea și Gorge Bush.

Să fie la alții, mi-am zis și îmi zic, nu doresc să fiu una dintre miliardele de copii ale ultimului om și mă voi opune cu infimele mele puteri opririi istoriei în gara care convine celor care, individual dar mai ales ca familii, formaseră deja, în acel moment, elita mondială.

Viitorul trebuie să rămână deschis și la nevoie revoluționabil, în ciuda uriașei mașini de de manipulare care îl anunță pe orice dizident al monarhiei banului că a încălcat standardele comunității.

În mod ciudat, cei care au zămislit lagărele de concentrare lansează permenent fumigena că a nu te închina la Bruxelles ca la Mecca înseamnă a dori un nou Auschwitz și un nou Birkenau. (Există și varianta neaoș românească și anume că aceia care nu acceptă cocktailul progresism, neomarxism, modialism sunt adepții șpăgii și ai furtului din avutul obștesc).

Apropo de lagăre și cuptoare, spune I.D. Sârbu:

„Cuptoarele, cuptoarele… Nu știu cum și de ce, mereu am funesta simțire că undeva au fost instalate și ard cu foc continuu niște uriașe cuptoare criminale (ca la Auschwitz); dar în ele nu mai ard oameni — ard valori umane, legi și principii, esențe și substanțe ale condiției umane elementare.”

A face din consum unicul criteriu al umanității, a dicta națiunilor legi sistematizate la Washington și în pivnițele Uniunii Europene, mințindu-le că se îmbogățesc în vreme ce își amanetează viitorul și își periclitează existența, a trage cohorte demografice după același calapod ca și cum ar fi nu oameni, ci mărfuri, a pune căluș prin ideea nazistă a corectitudinii politice, a lăsa celor simpli iluzia că totuși votează, a cheltui pe manipulare mai mult decât pe educație, a restaura monumnte dar a distruge comunitatea care se închina în ele, iată doar câteva repere ale unui iad cu aparențe edenice.

Iar ca totul să fie perfect pentru zei, putem vorbi chiar despre statul paralel, în vreme ce el a încetat să mai existe, dacă va fi existat vreodată, fiindcă rețelele secrete lucrează transfrontalier și nu cred că le împiedică să fuzioneze nici Atlanticul. Oricum, Deep State l-a făcut zob pe Trump, iar Europa paralelă a distrus orice voce patriotică, excepțiile fiind știute și, evident, condamnate cu mânie franco – germană.

Capitalul lucrează acoperit, prin acea parte a serviciilor care îi trădează pe unii și îi apără pe alții, apoi fac schimb, fiindcă în acest relativism generalizat nici trădarea nu mai e ce a fost.

În această situație, poate că nu mai știm ce este Idealul, dar ne este dor de unul.

Gheorghe Smeoreanu