Îmi spunea cineva, un euforic din cauze pe care le ignor dar vor ieși cândva la suprafață, că l-a citit pe Kant. Desigur, toată lumea care are măcar habar de ideile filosofului din Konigsberg știe că nu îl poți citi, îl poți, în schimb, studia cu magistru, paragraf cu paragraf, seminar cu seminar. A spune că i-ai ”citit” pe Kant, Hegel, Heidegger ș.a. este un act de deconspirare a ignoranței.

Sunt aproape trist că în introducerea acestei totuși scurte scrisori  voi folosi un citat din Immanuel Kant, ”Spre pacea eternă”, din volumul ”Scrieri moral politice”, Editura Științifică, 1991:

”(…)separarea mai multor state independente între ele și vecine: și cu toate că o astfel de situație în sine este una de război (dacă o uniune federativă nu împiedică ostilitățile) ea însăși este de preferat, conform ideii rațiunii, decât contopirea acestora și supravegherea uneia de către cealaltă, care să ducă la o monarhie universală”.

Va spune unul prea grăbit să sară în barca oportunismului că autorul a trăit de mult, când altele erau condițiile geopolitice, dar observația întărește spusele filosofului întrucât ființau câteva imperii care ofereau nenumărate pilde în susținerea de mai sus.

Totuși, să remarcăm pentru ”cititorii” de Kant seara, la culcare, că nici măcar experiența nu a cotat în formularea opiniei, ci ”ideea rațiunii”, după cum folosoful precizează, iar rațiunea este eternă și structurată a priori.

În fine, să trecem la chestiuni mai ușor de înțeles, nu înainte de a explica de ce am spus că sunt aproape trist: fiindcă am fost obligat să arunc, în primele rânduri, ”margaritas ante porco”.

Problema este că fanaticii integrării și funcționării României fără condiții suverane în cadrul Uniunii Europene sunt și fanatici ai vieții ca marfă, în comparație cu care, cum spune Diego Fusaro în ”Europa și capitalismul”, satisfacerea nevoilor umane ”pare accidentală și secundară”.

Spre stupefacția lor, voi reaminti că există și alte nevoi umane decât aceea de a avea smartphone, trotinetă electrică, garsonieră cu chirie și job la o multinațională. Aș face o listă a unor asemenea nevoi, nu neapărat în ordinea pe care ne-o sugerează Maslow.

Există nevoia de dialog, liber, fără sfârșit. Desigur, după părerea neomarxiștilor, dialogul este o erezie și trebuie suprimat deoarece doar unul dintre interlocutori are dreptate, întotdeauna dreptate. De altfel, nu cred că va trece mult și, asemenea altor repere culturale, vor fi puse la index dialogurile la care participau Socrate, Alcibiade, Charmides și ceilalți pe principiul că dacă nu ar fi trăit într-o Atenă sclavagistă ar fi fost pe câmp sau în atelier, ar fi făcut comerț, nu ar mai fi stat la povești nemuritoare. La fel o vor păți toți, Marc Aureliu, Cicero, Seneca, Horațiu, toți au fost serviți de sclavi pe când își redactau operele nemuritoare tocmai bune de omorât în zilele noastre. Există nevoia de puritate, de inocență, de valori burgheze ale căsătoriei și familiei. Chiar dacă și poate în pofida existenței marilor sau micilor pervertiri bine surprinse de clasicii literaturii, toate acestea reprezintă eternități, iar a le distruge prin susținerea fanatică a corectitudinii politice înseamnă a ieși din umanism. Există nevoia de evadare naturală, prin proprie voință, nu cu ajutorul substanțelor care lucrează asupra neuronilor. Există nevoia de derobare, de timp liber asumat, de visare. Există nevoia de poezie, de muzică clasică, de a rosti apoi misterioasa propoziție ”Et in Arcadia ego”. Există, mai presus de toate, nevoia de credință, de depășire a viziunii materialiste, mai ales că de vreun secol, fizica cuantică sugerează că dincolo de ceea ce se arată empiric se află o lume de cunoscut.

Problema este că monarhia universală de care vorbea Kant implică distrugerea comunităților, îngrădirea lor prin reguli formulate într-un spațiu cețos și coborâte peste capetele oamenilor ”deus ex machina”, pentru a-i transforma în indivizi aproape identici, egoiști și conflictuali.

Ceea ce mă miră nespus este faptul că monarhia continentală, treaptă a monarhiei universale, reușește să mențină iluzia participativă, a democrației, în condițiile în care cei 705 deputați europeni nu doar că se pierd în zare, dar nu au nici măcar dreptul la reale proiecte legislative. Nu m-aș mira să vină vremea când deputații europeni să fie trimiși acasă pe principiul că supremația capitalului a fost, în sfârșit, acceptată, iar pacientului căruia i s-a amputat voința politică se poate trezi fără grijă din anestezie. Durerea de acum se va fi topit de mult într-un hedonism oniric.

Când simțiți că manipularea vă sufocă și nu mai știți ce să credeți, când tot ceea ce știați și vă menținea condiția de om pare să se prăbușească precum un castel de cărți de joc, când vă priviți țara și vi se pare că ba există, ba nu există, când vă mirați că noile generații au fost educate să iubească deșertul cultural, când credeți că sunteți ultimii oameni normali și că nu mai există speranță, recitiți fragmentul din Kant de mai sus.

Nu cred în ”amurgul datoriei”,nici în ”sfîrșitul moralei”, ca să folosesc expresiile lui Gilles Lipovetski. Nefiind însă filosof, rămânând ziarist, scriu această scurtă scrisoare jurnalistică împotriva unei lungi, prea lungi manipulări.

O picătură într-un ocean, sunt conștient, dar este picătura mea de normalitate.

Gheorghe Smeoreanu