Prezent pe stadion la meciul România – Israel, am putut sesiza mai bine ce se întâmplă cu Naționala noastră, așa cum în niciun caz nu o poți face la televizor.

Ceea ce m-a frapat în primul rând este că am început și am continuat jucând un 4 – 3 – 2- 1 rigid, fără creativitate. Este cel puțin bizar să joci acasă cu o echipă pe care vrei să o scoți din cărțile calificării mizând doar pe un singur atacant, anume Alibec. În aproape toate situațiile, trei dintre fundații adverși l-au încercuit pe atacantul roman și l-au deposedat, iar la una dintre aceste faze a apărut și golul Israelului.

Conștiincioși, elevii lui Edi Iordănescu au respectat așezarea în teren de parcă ar fi jurat pe Biblie, sacrificând rezultatul în favoarea unei tactici formale, de unde și impresia că antrenorul și echipa s-au temut de meci și au considerat că un rezultat de egalitate este tot ce se poate scoate mai bun.

Dincolo de asta, avem gafele, mult mai multe decât cea a lui Drăgușin la golul lui Gloukh. Stanciu, de pildă, a făcut atâtea deposedări în careu încât pe parcursul întregului meci am trait cu teama că oaspeții vor avea penalty. Totul din cauza panicii.

Edi Iordănescu insistă pe idea grupului, pe forța psihologică a unirii în cuget și simțiri. Paradigma e bună, dacă nu ar fi devenit obsesivă. Forța grupului nu poate înlocui tactica, pentru a nu mai vorbi despre tehnică,  iar la acest capitol am păcălit tribunele, în sensul că nu am pregătit mai mult decât un egal, orice s-ar fi spus înainte, ori s-ar spune la final.

Iluzia cred că este că Elveția va bate în deplasare Israelul, că oaspeții noștri de sâmbătă se pot încurca cu Belarus, iar noi vom scoate tot un egal, providential, la Tel Aviv, ori unde se va juca revanșa.

Până atunci, va trebui totuși să batem Kosovo, ceea ce se anunță, obiectiv vorbind, peste puterile noastre. Mai mult cred că vom păți marți ceea ce am pățit, de curând,  cu Muntenegru.

Vom trăi și vom vedea.

Gheorghe Smeoreanu