Vă rog să nu râdeți de comparațiile care urmează, dar cred că fiecare om are dreptul să își pună întrebări cu privire la propria-i viață.

Mă pot vedea în locul lui Keops, construind o piramidă ? Cred că da, în fond, nu căra faraonul blocurile de piatră.

Dar în locul lui Leonida, la Termopile ? În tinerețe, aș fi spus că da, pentru patrie merită să mori.

Aș fi supraviețuit la Auschwitz ? Nu știu, dar aș fi făcut tot posibilul, nu neapărat pentru a trăi, cât pentru a-i sfida pe călăi.

Vine acum o întrebare la care în mod sigur voi răspunde negativ, anume dacă aș fi capabil să fac ceea ce tocmai a făcut poetul Constantin Preda.

Iată amănuntele.

Domnul Constantin Preda era, în urmă cu mai puțin de un an, pe culmile creației, scria unele dintre cele mai frumoase poezii ale limbii române din ultimii cel puțin 50 de ani, își câștiga zilnic dreptul de a locui veșnic în Pantheonul literaturii noastre. Poezia sa se remarca prin faptul că folosea un minim de mijloace lingvistice și stilistice cu un maxim efect, puține cuvinte și matafore, dar o uriașă stare poetică. În mod sigur, aceasta era și este Calea Regală a poeziei secolului XXI, poeme ce pot fi citite în metrou, la o cafea, în pauza de masă, dar și la bibliotecă. Dualitatea eternității cu ad-hoc-ul, a cărții cu Facebook-ul, a duratei cu efemerul, pe această paradigmă și-a construit Constantin Preda o operă cum nu e alta în vremurile noastre.

Desigur, critica literară l-a răsfățat și nu prea, deoarece trăim încă sub auspiciile progresismului unui cenaclu din prima zi a săptămânii.

Nu știu precis când, cred că la începutul verii acestui an, Constantin Preda a aflat că are o tumoare malignă. Au urmat pelerinajele la mănăstiri și chimioterapia care îi dărâmă trupul. Poetul a încetat să mai scrie, a închis contul de socializare și părea că s-a resemnat.

Brusc, a apărut această carte impunătoare, de aproape 1400 de pagini, cu titlul cel mai simplu dar și cel mai profund din câte putea imagina o ființă omenească: TE IUBESC, DOAMNE.

Nu, nu aș fi putut face acest lucru, ar fi fost, sunt sigur, peste puterile mele și cred că este peste puterile tuturor celor pe care îi cunosc, exceptându-l pe Poet.

Ce este acest monument al poeziei, este cumva o depășire a dilemei hamletiene între a fi și a nu fi, este o nouă ontologie, alături de cea a îngerilor, este o piatră tombală sau un punct de sprijin pe care Poetul va pune pârghia credinței pentru a se întoarce din boală la viața creatoare?

Mărturisind dragostea de Dumnezeu, Constatin Preda lasă deschise și la voia Lui toate aceste posibilități.

În ce mă privește, adaug rugăciunea, ceea ce vă rog și pe domniile voastre să faceți.

Această carte ne roagă să ne rugăm și este un pariu că, așa cum zice Psalmul 90:

”  Cu lungime de zile îl voi umple pe el, şi-i voi arăta lui mântuirea Mea”.

Poetul și-a publicat moartea, exorcizând-o, pentru a nu o experimenta, asta nădăjduiesc și cred.

Gheorghe Smeoreanu