Nu împărtășim ideea că măsurile de protecție fac parte din arsenalul dictaturii. Pandemia există și ucide. Deocamdată, credem că excesul de zel poate fi acoperit de ideea excesului de precauție. Iată însă ce scrie visegradpost.com.

România – Imaginează-ți un stadion acoperit, amenajat ca tabără de refugiați. Cu principala originalitate izbitoare în comparație cu instalațiile obișnuite ale UNHCR (agenția ONU pentru refugiați), pereții de carton care separă paturile unul de celălalt, dar nu coridoarele de acces și fără tavan, astfel încât fiecare „cameră” să rămână perfect vizibilă, atât de pe coridoarele menționate, cât și din tribune. Jeremy Bentham și Michel Foucauld au visat-o, Klaus Iohannis a făcut-o: Panopticon, această închisoare în care un om poate urmări o mie fără să se ridice de pe scaun, este astăzi realitate. Este în fața acestui tip de instalație care, timp de câteva zile, a fost fotografiată zilnic, la București ca la Cluj, vârful dictaturii militare românești.

Aceste instalații, create în cadrul unui parteneriat între companii multinaționale (adevărați proprietari ai „RO” bantustan) și „Statul român”, ar fi destinate, în timpul celebrului „vârf al infecției”, pe care îl așteaptă toată Europa post-comunistă ca venirea lui Mesia, pentru a adăposti „asimptomatici”, a priori internat forțat, având în vedere că este greu de imaginat un om sănătos care se stabilește de bună voie într-o tabără de refugiați. Desigur, celebrul vârf nu se va întâmpla niciodată, mai mult în România decât în restul lumii post-comuniste, din motive (în esență, cu mai puțină longevitate) pe care le-am explicat deja în altă parte. Dar, întrucât aceste tabere sunt, în orice caz, destinate pacienților asimptomatici, singura bază legală pentru posibila lor detenție va fi rezultatul unui test … efectuat de servicii din același stat care îi va înconjura. Și ei înșiși nu vor avea nicio modalitate de a supune această judecată expeditivă expertizei unui terț. Cu alte cuvinte: vârf sau nu vârf, habeas corpus, în România, nu mai există.