Petre Tănăsoaica a avut o problemă şi anume că a iubit prea mult viaţa, a trăit permanent pe muchie de cuţit, a vida e a morte.

Jurnalismul, printre alte iluzii, ţi-o creează şi pe aceea că eşti nemuritor, indiferent câte greşeli faţă de tine ai putea comite.
Acest fel de a privi existenţa ne-a apropiat încă din adolescenţă, apoi ne-au despărţit multe alte lucruri, cel mai important fiind o concepţie diferită despre rolul ziaristului în societate.

Petre a fost cel mai frumos nebun al presei vâlcene. Ştia însă că ziaristul nu e niciodată înţeles aşa cum trebuie şi a pus în spatele textelor de presă câteva cărţi de poezie. Cine i-a luat însă lui Petre în considerare sufletul de poet ? Mă tem că nimeni, nici măcar eu.

Mare şi ireparabilă greşeală.

Dacă moartea ar fi reversibilă, astăzi l-aş căuta să vorbim despre poezie, nu despre luptele politice. Aproape nu îmi vine să cred că în patru decenii de prietenie eu şi Petre nu am vorbit niciodată serios despre poezie.

Am mai făcut eroarea de a vorbi despre sex şi nu despre dragoste, despre succes şi nu despre fericire, despre viitor şi nu despre eternitate.

E, desigur, şi vina mea şi îl rog să mă ierte pentru asta.

Chiar dacă am plâns şi sunt sleit de puteri, trebuie să fac o serie de precizări cum ar fi aceea absolut necesară că Petre Tănăsoaica a intrat în istoria presei vâlcene şi se va vorbi despre el chiar şi peste o sută de ani. Cred că primarul Călimăneştilor, profundul şi echilibratul Florinel Constantinescu nu ar greşi dacă ar boteza imediat o stradă cu numele ziaristului Petre Tănăsoaica.

Apoi, nu e de uitat că presa cotidiană liberă din România a apărut la Râmnic. Am fost 11 (8, apoi încă 3) cei care am pornit primul cotidian privat, iar Petre pleacă primul. A început, aşadar, numărătoarea inversă.

Sunt sigur că lui Petre Tănăsoica i-ar fi plăcut cel mai mult să fie identificat cu ultima dragoste a vieţii sale, critica de artă. Nu spun mai mult, dar şi în acest sens trebuie făcut ceva, iar Nicu Sofianul, proprietarul unicului hotel – muzeu de artă va face precis ceva în acest sens.

Poate că bat câmpii ca să nu urlu de părere de rău, aşa încât vă rog să luaţi aceste rânduri nu ca pe un necrolog, ci ca pe un dicteu automat.

Din tot ceea ce a fost Petre, am fost prieten doar cu o parte a lui, aceea de constructor de gazete. Aşadar, am fost nişte prieteni tehnici, ca să zic aşa. Restul temelor vieţii, mult mai importante, le-am tratat superficial.

O vreme, Tănăsoaica şi cum mine am crezut că făcând ziare facem totul în viaţă. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, l-am sunat şi i-am spus că s-ar putea să greşim la acest capitol. Nu cred că a fost foarte atent.

Acum, durerea e prea mare şi ştiu că peste o vreme îi voi iubi lui Petre chiar şi greşelile, mai bine spus aşa-zisele greşeli, fiindcă noi judecăm conjunctural, doar Dumnezeu judecă final.

Un lucru e cert, s-a rupt o bucăţică din Vâlcea, ca o piatră scoasă din temelia cetăţii.

Piatra Petre.
Tănăsoaica.

Ţin pe birou, de multă vreme, iar nimeni nu a ştiut şi poate nimeni nu mă crede, o poză, făcută de mine, la mare, cu Petre tânăr. 

Aşa va rămâne în inima mea.

Gheorghe Smeoreanu