Am o maximă toleranță față de homosexuali, fumători, consumatori de droguri, tatuați, alcoolici, prostituate, transsexuali.

În principiu, nu mă deranjează ca orice om să facă ce dorește cu viața lui, câtă vreme îmi lasă viața mea în pace.

Există însă o limită în toate, iar forțarea ei induce o stare de disconfort.

Este ceea ce a demonstrat această ultimă ediție a Eurovision.

Transsexualitatea este, orice s-ar spune, mutilare, iar arta este, tot orice s-ar spune, armonie. Mutilarea și armonia nu se pot împăca, oricât am vrea să le plasăm pe teritoriul libertății.

Homosexualii, lesbienele și transsexualii s-au mobilizat și au votat-o pe femeia cu barbă. E treaba lor, solidaritatea lor, nevroza, tot a lor.

Îi înțeleg însă pe cei care nu au vrut un război al voturilor cu oamenii care au o sexualitate specială. În fond, ce a ajuns Eurovision, un câmp de bătălie între heterosexuali și restul lumii ?

Cred că în numele respectului pentru gusturi și trăiri estetice diferite, sexualii clasici ar putea fi lăsați în pace. Fiind majoritari, ei nu îi pot exclude pe ceilalți de la manifestările lor, însă ar fi o chestiune de bun simț ca ușa lor să nu fie forțată.

Mai concret, femeia cu barbă ar fi dat dovadă de mult caracter ocolind Eurovisionul.

Lupta împotriva discriminării nu trebuie să ducă la obligativitatea integrării.

Există tabuuri și vor exista întotdeauna, altminteri nu văd cum am putea evita ca, pe viitor, Eurovisionul să fie câștigat de cine știe ce pedofil sau campion al incestului matern.

Est modus in rebus.