Marele pariu cu coronavirusul poate fi descris astfel:

Izolăm populaţia şi aşteptăm un vaccin.

Dacă izolăm populaţia, economia se prăbuşeşte şi nici imunizarea nu se realizează.

Dacă economia se prăbuşeşte, sărăcia care urmeză poate omorî mai mulţi oameni decât virusul.

În situaţia în care imunizarea nu se produce şi nici vaccinul nu apare, populaţia ieşită din izolare poate contracta oricând virusul şi o luăm de la început.

În schimb, dacă nu izolăm suficient, sistemul sanitar nu face faţă, apar cazurile dramatice de oameni care mor acasă. Guvernanţii suferă mari pierderi de imagine.

Da, dar dacă nu izolăm, economia continuă să meargă, chiar dacă la relanti, criza se aplatizează şi guvernul va fi lăsat în pace.

Nici aşa, nici altminteri, nicio soluţie nu e perfect bună. Şi atunci ?
Atunci, lucrurile sunt lăsate să meargă în funcţie de psihologia intuită a populaţiei. Românii nu vor respecta izolarea ? Cei care nu o respectă riscă să moară.

Virusul atacă în special rebelii, inconştienţii, proştii, săracii. Parcă ar fi făcut să ţintească spre ei.

Da capo al fine.

În vremea asta, unii riscă mai mult şi se îmbogăţesc. Cei care refuză izolarea fac afaceri cu alţii ca ei şi accesează banul public prin intermediul unor funcţionari de rang înalt care îşi asumă.

Pentru unii, întârzierea apariţiei vaccinului e o binecuvântare. Sunt, totuşi, puţini, dar aşa a fost şi în vreme de război.

Da capo al fine.
Populaţia fierbe şi speră sau disperă. Unii, romantici, estimează că ambalajul se va discredita, că fondul va învinge forma cu ajutorul pandemiei. O iluzie, după marile conflicte şi epidemii, după prohibiţie, s-a chefuit groaznic.

Goana după bani și iubirea de sine sunt deja în AND.

Cum să le spui proştilor că virusul îi iubeşte mai mult pe ei ? Nu poţi face asta, mai ales că excepţiile vor confirma regula. Prinţul Charles a prost ? Da, în felul lui.

Da capo al fine.

Gheorghe Smeoreanu