M-a iubit Dumnezeu și astfel nu mi s-a întâmplat ca fetița mea să se facă ziaristă. S-a făcut psiholog. Dacă s-ar fi făcut ziaristă, după exemplul tatălui, mi-ar fi fost greu să ies din casă de rușine. Dar, vor zice cei care mă cunosc, ai fost și tu psiholog, după care te-ai făcut ziarist, așadar încă există riscul să pățești rușinea. Niciun risc, eu m-am făcut ziarist deoarece pe vremea mea psihologia era aproape interzisă, câtă vreme acum această știință e apreciată așa cum merită.

Întrebarea care se pune este de ce îmi e mie rușine că sunt ziarist. Înainte de a răspunde, vreau să remarc faptul că ori de câte ori citesc până târziu după miezul nopții, mă bucur că sunt ziarist, fiindcă nu mă obligă nimeni să sar din pat dis de dimineață. La fel mi se întâmplă atunci când îmi permit să mă urc într-un avion fără să îmi fie teamă că îmi las pe aici trebuirile neterminate. Poți să scrii un articol și să îl publici din orice colț al lumii. Ce vreau să spun este că presa îți dă posibilitatea să îți faci programul așa cum îți dorești. Și mai e ceva, anume că dacă ești ziarist îți poți semna articolele, ceea ce înseamnă că îți exprimi ideile și opiniile în mod public, situație care îți poate oferi un anumit sentiment de împlinire.

În rest, această meserie îți aduce numai nenorociri.

Citiți continuarea articolului AICI.