Cunosc bine doi oameni condamnați pentru corupție: Constantin Nicolescu și Emilian Frâncu.

Fiindcă sentințele nu sunt încă definitive, amândoi sunt în funcție. Primul este președintele Consiliului Județean Argeș, cel de al doilea este primarul municipiului Rm. Vâlcea.

Acești doi oameni demonstrează adevărul doar aparent paradoxal că un om nu e egal cu un infractor, nici măcar cu unul condamnat pentru corupție.  Uneori, omul e atât de mare încât infracțiunea ocupă doar o mică parte din persoana lui, alteori e atât de mic încât infracțiunea aproape că îi mărește ființa.

Iată cum funcționează la cei doi oameni acest adevăr.

În vreme ce Nicolescu a devenit după condamnare un pic mai rezervat și nu face valuri, Frâncu parcă ar fi înnebunit și se dă permanent în stambă. Nicolescu vorbește cu amărăciune despre situația sa, Frâncu mai are puțin și ne spune că hotărârea judecătoarească de fapt e un premiu, o ridicare în rang. Nicolescu nu împarte oamenii în cei care încă îi iau scama de pe rever și cei care îl ocolesc, în schimb Frâncu se înconjoară în mod sfidător de un fel de camarilă a infractorului.

Ce vreau să spun prin aceste comparații este că omul păcătos și păcatul lui nu sunt noțiuni care se suprapun perfect. E la fel ca la om și umbra lui.

Mai vreau să spun că balanța justiției e alta decât balanța după care ne judecă Dumnezeu, iar judecata omenească e altceva decât judecata de apoi.

Dacă din Nicolescu scazi corupția, încă rămân multe ale omului, cum ar fi discreția, echilibrul, altruismul chiar.

Dacă scazi însă corupția din Frâncu vezi că omul se evaporă, ca și cum corupția ar fi marea sa vocație, geniul său pe acest pământ.

Nu știu ce vor decide instanțele, e posibil ca Nicolescu să meargă la închisoare și Frâncu să scape, ori invers, ori să scape amândoi, ori să facă amândoi pușcărie. Asta e foarte important pentru ei.

 Pentru mine, mai important este să observ că justiția nu poate hotărî asupra omului, că în esența sa omul, păcătos sau nu, se raportează la absolutul care l-a creat după chip și asemănare.

Pe scurt, justiția poate condamna dar nu poate damna.

Chiar achitat, Frâncu va rămâne  o ființă coruptă în sensul stricăciunii pecetei umane.

Chiar la pușcărie, Nicolescu va fi pentru mine (parafrazându-l pe Liiceanu) dragul meu infractor.