Nu că i-ar păsa cuiva din Uniune dacă demisionez eu sau nu. Pe acolo, se pare că nimănui nu-i pasă de nimic.

Problema este că nu pot face parte din aceeași organizație cu un dezaxat care scrie că nu mai vrea Transilvania în România.

Poate că președintele Nicolae Manolescu consideră că totul e o chestiune de psihopatologie, dar se înșeală. Bolnav la cap sau nu, Liviu Andrei este coleg și cu el, precum este coleg și cu mine și cu toți scriitorii profesioniști din România.

Să nu mi se spună că delirul “colegului” face bine spiritului românesc, trezind reacții, deșteptând națiunea. Îmi iau o asemenea măsură de precauție fiindcă ar putea fi eseiști vestiți care să interpreteze lucrurile astfel.

Situația demonstrează și lejeritatea cu care USR își deschide ușa.

Pentru a arăta că nu există altă cale decât excluderea, transcriu și eu, aici, o parte din mesajul dement al acestui biet suferind:

“Vreau ca România să devină principat! Nu mai vreau Transilvania asta jegoasă la mine-n țară! Nu mai vreau țiganii lu’ șasăcai, bozgorimea clujeană hrănită din ieslea magazinului Sora, ardelencele urâte, bărbătoase la chip și curve-n copite și oamenii ăia ba uriași și molâi, ba salcoți la Emil Boc, de nu știe nici dreacu ce rasă sunt!” 

Alte argumente nu-și au rostul. Vreau un mesaj de la Uniune și apoi o excludere conform statutului sau, dacă statutul nu prevede asemenea deviații, o schimbare a acestuia.

Oricum, Uniunea Scriitorilor nu poate rămâne fără reacție.

Nu-l mai vreau pe omul acesta jegos la mine în breaslă.

Cu fermitate și demnitate,

Gheorghe Smeoreanu