O dată cu arestarea lui Sorin Roşca Stănescu pentru fapte de corupţie, mai precis apartenenţa la un grup infracţional organizat, apune o epocă a presei româneşti. Epoca în care, profitând de lipsa unei legislaţii clare şi a unor instituţii independente, o serie de jurnalişti, mai ales din presa de pe Dâmboviţa, au făcut averi uriaşe fără să facă niciodată afaceri în sensul strict al termenului.

Pe scurt şi cu multă scârbă, voi povesti aici ultimul episod în care m-am văzut, faţă către faţă, cu SRS.

Era prin 1997. Ziarul Ziua mergea bine, ieşea zilnic cu dezvăluiri, începea şi abandona anchete mai mult sau mai puţin documentate, pe care nu le lua însă în seamă decât opinia publică.

Ieşisem să luăm prânzul, eu şi marele director.

La un moment dat, Sorin o scos din mapa pe care o avea la el un dosar subţire, apoi a pus mâna pe telefon.

-Domnule, sunt Sorin Roşca Stănescu, vă rog să veniţi imediat la Velvet, am ceva interesant să vă arăt.

În nici treizeci de minute, un individ a luat loc la masa noastră. Sorin i-a împins dosarul în faţă.

-Mâine public asta sau veniţi cu zece mii de dolari în două ore. Nu mai mult, fiindcă prietenul meu se grăbeşte şi nu zăbovim.

Nu are rost să insist cu descrierea finalului şi nici moralizator nu are rost să fiu. Omul respectiv a venit cu banii într-o oră.

De atunci, nu l-am mai văzut pe SRS.

De remarcat, totuşi, că justiţiei i-au trebuit 17 ani ca să-l bage pe marele ziarist şi senator la răcoare. Iar asta pentru un motiv care nu are, aparent, legătură cu presa.