Există o carte care m-a salvat

de la sinucidere.

Este vorba despre sinuciderea profesională. Şi nu glumesc.

Cam de prin ianuarie 2012, de când cu imensa manipulare

din Piaţa Universităţii, mă bătea gândul să

vând „Criterii” şi să mă ocup doar de consultanţă,

documentare, cărţi. Nu înţelegeam cum de e posibil ca

oameni serioşi, intelectuali de vază ai ţării să exprime

opinii atât de peremptorii, în contradicţie flagrantă cu

realitatea. Pentru a da numai câteva exemple, mă refer

la academicienii Dinu C. Giurescu şi Răzvan

Theodorescu, la profesorii Adrian Cioroianu şi Zoe

Petre etc. Când aceşti oameni, ale căror cărţi şi articole

le citesc cu pasiune şi veneraţie, exprimă idei politice

atât de meschine şi chinuite, cum mai poţi să fii

ziarist? Nu mai poţi, mi-am zis, iar acest gând m-a

însoţit din iarnă până acum, în pragul verii.

Ştiu că sunt un norocos, dar nu îmi închipuiam ca

norocul să mă urmeze şi în plan spiritual. Nici nu

credeam că în spiritualitate există şansă, mă gândeam

că există doar înţelegere ori neînţelegere. Iată însă că

am dat peste cartea lui Lucian Boia Capcanele istoriei –

Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950. Fabuloasă

carte.

Lucian Boia nu scapă niciun nume mare sau mijlociu,

ori chiar mic dar persistent al culturii române din

perioada amintită. Nume peste nume şi pe deasupra

iarăşi nume, ameţitor, enervant, obsedant.

Nae Ionescu, Eliade, Sadoveanu, Cioran, M.R.

Paraschivescu, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Cezar

Petrescu, Victor Eftimiu, Nae Ionescu, Pamfil Şeicaru,

Goga, Onciul, Pârvan, Argezi, G. Călinescu, Radu Gyr,

Dumnezeule, în cartea asta sunt toţi! Iar dintre toţi, nici

unu la o sută nu au simţit mersul istoriei, nici unu la o

sută nu au fost consecvenţi cu ideile politice exprimate,

nici unul la o sută nu au scăpat adaptării de

conjunctură. „Este uluitor şi descurajant cât de prost

pot gândi oamenii”, scrie Boia, în trecere, pe la pagina

210, dar este limpede că aceasta este teze cărţii, dacă

admitem că are o teză. Dar poate nici nu are, fiindcă

Lucian Boia lasă realitatea să curgă, cu noroaiele ei, cu

toate aluviunile posibile.

Pentru culoare, dau un exemplu din sutele de

exemple din carte. Arghezi scrie o poezie despre Carol

II: De-a pururea de aici nainte/ Au să ni-l ţie vremurile

minte,/ O să-şi aducă-aminte vântul/ Cel ce-i ascultă

gândul şi cuvântul,/ Vântul acela care de la cer/ L-a

pogorât pe un vultur de fier”. Nebunie mare, nu-i aşa?

Printr-un mister, marii intelectuali nu sunt deasupra

maselor atunci când se raportează la factorul politic.

Poate fiindcă factorul politic are infinite faţete, nu se

supune criteriilor adevărului, ci doar părerii omului

că are dreptate. Să ne amintim celebrul citat din

Faulkner pe care „Dilema veche” îl poartă continuu

„– Adevărul nu se confundă niciodată cu dreptatea.

– Unde ai citit asta? – În toate cărţile bune.”

„Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub

vremuri” ne-a spus Miron Costin, iar eu aş spune că

intelectualii, care vor să călărească vremurile, cu

atât mai mult cad sub copitele lor.

Şi fiindcă nu pot să mă sustrag judecăţii generale,

chiar rămase implicite, a cărţii lui Lucian Boia decât

prin a nu mă socoti un intelectual, accept să mă

socotesc şi eu, admiţând că am eroarea în sânge.