,,România este patria noastrã și a tuturor românilor.
E România celor de demult și-a celor de mai apoi.
E patria celor dispãruți și a celor ce va sã vie.”
Barbu Șefãnescu Delavrancea
În iunie 1914, o datã cu izbucnirea Primului Rãzboi Mondial, România și-a declarat neutralitatea, însã în cursul anului 1916, regele, guvernul și Parlamentul au considerat cã venise momentul prielnic pentru intrarea în rãzboi. În urma ședinței Consiliului de Coroanã desfãșurată la Palatul Cotroceni în ziua de 14/27 august 1916, s-a hotãrât abandonarea stãrii de neutralitate și participarea României la rãzboi alãturi de Antantã (Franța, Rusia, Marea Britanie și Italia), împotriva Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria și aliații lor balcanici: Turcia și Bulgaria). La adoptarea acestei istorice decizii a contribuit și Regina Maria, care a susținut intrarea României în rãzboi alãturi de puterile aliate, convingându-l pe soțul său, Regele Ferdinand (german de origine) sã lupte împotriva propriei sale țãri pentru realizarea unitãții naționale a românilor. În cele din urmã, acest deziderat s-a împlinit prin unirea cu regatul României, pe baza voinței liber exprimate de către românii din provinciile naționale aflate sub stăpânire străină: Basarabia (la 27 martie 1918), Bucovina (pe 28 noiembrie 1918) și Transilvania (la 1 decembrie 1918) .
Se impune să facem o scurtă trecere în revistă a celor mai importante momente care, în anul de grație 1918, au culminat cu desăvârșirea unificării național statale a aproape tuturor românilor:
24 ianuarie/6 februarie 1918. Chișinãu: Sfatul Țãrii, întrunit în ședințã solemnã, a votat, în unanimitate, proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești (teritoriul dintre Prut și Nistru, aflat în componența Rusiei din anul 1812). Consiliul Director s-a dizolvat, puterea executivã fiind încredințatã unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. ,,Ne proclamãm, în unire cu voința poporului, Republicã Democraticã Moldoveneascã slobodã, de sine stãtãtoare și neatârnatã, având ea singurã dreptul de a-și hotãrî soarta în viitor” se spune în proclamația Sfatului Țãrii.
27 martie/9 aprilie 1918. La Chișinãu, Sfatul Țãrii, întrunit în ședințã solemnã, a votat unirea Basarabiei cu Țara Mamã, România (cu 86 voturi pentru, 3 împotrivã, 36 abțineri, 13 delegați fiind absenți). Dupã anunțarea rezultatului votului de cãtre Ion Inculeț, președintele Sfatului Țãrii, Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri al României, aflat la Chișinãu, a fost invitat la tribună pentru a face o scurtă declarație: ,,În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trãiascã România Mare!” 9/22 aprilie 1918. Ferdinand I, regele României, a semnat Decretul regal de ratificare a Hotãrârii de unire a Basarabiei cu România.
24 aprilie/7 mai 1918. Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altã parte. România era nevoitã sã cedeze Dobrogea, care urma sã fie anexatã de Bulgaria, sã accepte rectificãri de frontierã în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 km2, cu o populație de 724.957 locuitori), sã demobilizeze armata, menținând numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și sã încheie convenții economice (agricolã, a petrolului, a pãdurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia controlul Germaniei asupra principalelor bogãții ale țãrii. În ciuda presiunilor Puterilor Centrale, regele Ferdinand I a refuzat sã sancționeze Tratatul.
29 septembrie/12 octombrie 1918. Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, a adoptat o declarație, redactatã de Vasile Goldiș, referitoare la hotãrârea națiunii române din Transilvania de a se așeza printre națiunile libere ale lumii, în temeiul dreptului ca fiecare națiune sã dispunã liber de soarta sa. S-a revendicat recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. S-a format un Comitet de acțiune, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.
5/18 octombrie 1918. Declarația de independențã a Transilvaniei, adoptatã în ședința de la Oradea, a fost cititã în Parlamentul de la Budapesta de către dr. Alexandru Vaida Voevod.
11/24 octombrie 1918. Cernãuți. Apare primul numãr al gazetei Glasul Bucovinei, editatã de un grup de români bucovineni, în frunte cu profesorul universitar Sextil Pușcariu.
14/27 octombrie 1918. Deputații români bucovineni din Parlamentul de la Viena, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitãțile Țãrii de Sus a Moldovei, împreunã cu alți reprezentanți ai acelei provincii istorice românești, s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernãuți și au hotãrât constituirea unei Adunãri Constituante. Adunarea a ales un Consiliu Național, avându-l ca președinte pe Iancu Flondor.
17/30 octombrie 1918. S-a constituit, la Budapesta, Consiliul Național Român Central (din 21 octombrie, a avut sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor, format din 12 fruntași politici (șase din partea P.N.R și șase social-democrați).
18/31 octombrie 1918. Proclamația cãtre Națiunea Românã, document prin care se aduce la cunoștința opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central (ca unicul for de conducere al românilor transilvãneni), precum și principiile sale de acțiune.
25 octombrie/7 noiembrie 1918. Consiliul Național Român Central a hotãrât înființarea de gãrzi naționale și de gãrzi civile sãtești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru pãstrarea ordinii și apărarea averii fiecãrui locuitor.
5/18 noiembrie 1918. A fost lansat Manifestul cãtre popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirma dorința românilor transilvãneni de a se uni cu România.
7/20 noiembrie 1918. A fost făcut public Manifestul Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunãri Naționale la Alba Iulia.
9/22 noiembrie 1918.Consiliul Național Român Central din Transilvania a cerut guvernului maghiar sã-i recunoascã autoritatea deplinã asupra teritoriului Transilvaniei.
15/28 noiembrie 1918. Congresul Bucovinei a hotãrât ,,Unirea necondiționatã și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare pânã la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.
18 noiembrie/1 decembrie 1918. În sala Cercului militar din Alba Iulia, a avut loc Adunarea Naționalã, la care au participat 1.228 de delegați. Gheorghe Pop de Bãsești, președintele Partidului Național Român, a declarat Adunarea Naționalã ca fiind constituitã. Vasile Goldiș a rostit cuvântarea solemnã, încheiatã cu un proiect de rezoluție, ,,Rezoluția Unirii”, cititã de Vasile Goldiș: ,,Adunarea naționalã a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungureascã, adunați prin reprezentanții lor îndreptãțiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decreteazã unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamã îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunãre.” Proiectul de rezoluție a fost adoptat cu ovații prelungite.
Pentru conducerea Transilvaniei, Adunarea Naționalã a procedat la alegerea unei adunãri legislative numitã Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta urma să numească un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent. Dupã adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Naționalã de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, au aprobat cu aclamații entuziaste hotãrârea de unire necondiționatã și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România.
Unirea Transilvaniei cu România încheia procesul de fãurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Româneascã, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.
Cum prezenta presa timpului istoricul eveniment de la Alba Iulia: Ziarul Universul scria în numărul din 2 dec. 1918: ,,La Alba Iulia e sãrbãtoare mare azi, e ziua sfântã a neamului nostru întreg. Din desișurile munților, de pe Mureș și Olt, de pe Târnave și Someș, de pe Crișuri și din Banat, se scurg spre cetatea istoricã valuri-valuri de oameni liberi, ca într-un singur glas sã spuie lumii întregi durerile trecutului și într-o ultimã pornire sã scuture jugul secular. Arhierei, preoți, învãțãtori, toți știutorii de carte, țãrani, bãtrâni și tineri, se adunã azi acolo sã desãvârșeascã visul marelui Voievod Mihai: Unirea tuturor Românilor din țãrile surori…. În sunetul clopotelor mitropoliei întemeiatã de marele Mihai în Alba Iulia, se încheie astãzi marele act istoric al neamului întreg, în vreme ce aci la noi, tot azi, cetatea lui Bucur primește cu brațele deschise pe marii luptãtori ai libertãții și creatori ai idealului nostru sfânt. Potopul tiraniei s-a scurs și pe deasupra pãmântului românesc scânteiazã razele soarelui unirii veșnice. De la Tisa pân la Nistru stãpânește o singurã gândire, milioane de suflete se înveselesc la glasul mãreței vremi; de azi suntem un singur neam sub sceptrul Domnului român. Vremea suspinelor a trecut. Pe fețele Românilor arse de trudã și durere vibreazã astãzi înflãcãrarea unui trai mai bun și dorul de a fi un suflet și o credințã. Cuvine-se sã ne închinãm în fața altarului sfânt al Unirii, rugând pe Atotputernicul sã ne protege și de aici înainte întru împlinirea fericirii noastre. Gândul nostru se îndreaptã spre eroii de la Jiu, Olt, Argeș, Mãrãști, Mãrãșești și Oituz, care cu sângele lor au sfințit mãrețul botez al neamului, și spre cei de la Marna, Verdun, Ypres, Piave, Monastir și Prilop, care ne-au ajutat în lupta pentru libertate. Trimitem salutul nostru frãțesc celor din Alba Iulia și Cernãuți, adunați ca sã cimenteze înfrãțirea și unitatea noastrã într-o Românie Mare! Dupã doi ani de grea cumpãnã, în curgerea cãrora însãși ființa Regatului român pãrea amenințatã, astãzi adorații Suverani intrã în vechea Capitalã a unui Regat mult mai mare și mai voinic, a României mari.”
Trebuie remarcat faptul că o contribuție importantă la realizarea statului național unitar român a avut-o și Regina Maria, ceea ce l-a determinat pe Constantin Argetoianu sã scrie: ,,oricâte greșeli va fi comis Regina Maria, înainte și dupã rãzboi, rãzboiul rãmâne pagina ei, paginã cu care se poate fãli, paginã care se va așeza în istorie la loc de cinste. O gãsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o gãsim în spitale și în toate posturile sanitare printre rãniți și bolnavi. O gãsim de fațã la toate adunãrile care încercau sã facã puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimã sau nerãbdarea fațã de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile multiplei sale activitãți. Se poate afirma cã, în rãstimpul pribegiei noastre în Moldova, Regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în rãzboi și din nou în 1918, când aproape numai datoritã ei Regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitorițã a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”.
Regina Maria a lãsat în scrierile sale mãrturii emoționante despre această zi importantã din istoria României întregite. 1 Decembrie 1918 (de fapt, conform calendarului din România vremii, care nu trecuse la calendarul gregorian, era data de 18 noiembrie!), ziua în care, dupã doi ani de exil, dupã doi ani de rãzboi și de suferințe ale poporului român, Regele Ferdinand și Regina Maria s-au întors biruitori în București, ca rege și reginã a românilor uniți: ,,Carol (principele moștenitor, viitorul rege Carol al II-lea, n. n.) intrase cãlare în oraș, în fruntea regimentului sãu, iar fiicele noastre plecaserã înainte într-o trãsurã trasã de patru cai. Noi am pornit cei din urmã. Regele cu mine, Nicky deoparte și generalul Berthelot de cealaltã. Dupã noi veneau generalii și toți adjutanții noștri și astfel trecurãm solemn de-a lungul prea cunoscutei șosele Kiseleff, pe care erau înșirate numeroase trupe; întâi cele franceze și britanice, apoi ale noastre în frunte cu regimentul 4 Roșiori La mijlocul drumului ne-a întâmpinat un sobor de preoți în odãjdii strãlucitoare; veniserã sã binecuvânteze întoarcerea noastrã, steagurile noastre și ale Aliaților. S-au înãlțat cântãri solemne și ni s-a dat sã sãrutãm crucea. A doua oprire s-a fãcut în Piața Victoriei. Aici ne-au întâmpinat, dupã datinã, primarul cu pâine și cu sare, guvernul nostru, numeroși foști miniștri din toate partidele, corpul diplomatic, precum și o mulțime de doamne entuziaste care mã acoperirã cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai ușor de înfruntat când ești cãlare. Dupã aceasta, urmã intrarea în oraș de-a lungul vestitei Cãi Victoria, scumpã inimilor românești… A fost cu adevãrat o triumfãtoare reintrare în capitala noastrã. Orașul înnebunise de tot. Aveai impresia cã pânã și casele și pietrele drumului strigau urale împreunã cu mulțimea. Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperișuri, la felinare, și stegulețe în mâna fiecãrui copil. Era o simfonie amețitoare de roșu, galben și albastru… Ne întoarserãm biruitori în ciuda nenorocirii și a umilinței, iar visul de veacuri al României era acum împlinit… Alaiul nostru își urmã drumul pânã în piața unde se înãlța statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicatã în vârful brațului stâng… Dupã defilare urmã un Te Deum, oficiat la Mitropolie.”
Lucian Blaga ne-a lăsat o descriere impresionantă a atmosferei înălțătoare din Transilvania acelor zile: ,,Pentru marea, istorica, Adunare Națională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mamă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineata zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum ii spuneam noi…) pe jos și cu căruțele. Am renunțat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineață rece, de iarnă… Pe o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scârțâind prin fagașele zăpezii, căruțele românești. Buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcție, armata germană ce venea din România, tun după căruțele noastre grăbite… La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel (fratele scriitorului, n. n.), care era în delegație, a intrat. Am renunțat cu o strângere de inimă și mă consolam cu speranța că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc in loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălțau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau nației.
Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună… Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeași trasură la Sebeș, atât eu cât și fratele meu ne simțeam purtați de conștiința că pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să ,,participăm”, tăcuți și insignifianți, la un act ce se realiza prin puterea destinului… Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata își dormea somnul sub rădăcinile plopilor, zgomotul roților pătrundea, desigur, până la el și-i cutremura oasele. Ah, dacă ar ști tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir… Când dam să ieșim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neașteptat, în noapte, un strigăt de copil: ,,Traiască România dodoloață!” (cuvânt folosit în epocă pentru ,,rotund”).
2 decembrie 1918. În sala Tribunalului din Alba Iulia s-a întrunit Marele Sfat Național care a hotãrât ca pentru administrarea Transilvaniei să se constituie un Consiliu Dirigent format din 15 membrii, având ca președinte pe Iuliu Maniu. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent și-au stabilit sediul la Sibiu.
11/24 decembrie 1918. Regele Ferdinand a semnat Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechiul regat al României.
18/31 decembrie 1918. A fost semnat Decretul-lege privind unirea Bucovinei cu România.
26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919. La Mediaș a avut loc Adunarea naționalã a sașilor, care s-a declarat de acord cu actul politic înfãptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.
28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919. O delegație sãseascã a transmis Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.
29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919. Decretul-lege prin care s-a stabilit cã locuitorii majori ai României, fãrã deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetãțenești.
28 iunie 1919. La Versailles s-a semnat Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Referitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice naturã asupra cablului Constanța-Istanbul, care intra în posesia României. Germania era obligatã sã renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie/7 mai 1918. În problema Dunãrii, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunãrii și înființarea unei Comisii Internaționale a Dunãrii, pentru traseul Brãila – Delta Dunãrii pânã la Marea Neagrã. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.
10 septembrie 1919. S-a semnat, la Saint Germain en Laye, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Austria, prin care Austria a dobândit configurația teritorialã de azi. Se recunoștea pe plan internațional unirea Bucovinei cu România, precum și formarea statelor cehoslovac și iugoslav.
10 decembrie 1919. România a semnat Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minoritãților, prin care se obliga să acorde tuturor locuitorilor, fãrã deosebire de naștere, de naționalitate, de limbã, de rasã sau de religie, deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertãții lor.
29 decembrie 1919. Parlamentul României Mari a votat legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.
4 iunie 1920. La Trianon s-a încheiat Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Avea loc recunoașterea internațională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și a pãrții de vest a Banatului cu Serbia etc.
Devenită ziua în care s-a vestit lumii, prin hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia, Unirea tuturor romanilor sub sceptrul Regelui dezrobitor și întregitor Ferdinand I, 1 Decembrie 1918 poate fi considerată ca fiind cea mai importantă zi din devenirea noastră națională. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera vreunui om politic, a vreunui guvern, a vreunui partid, fiind fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan care a venit din străfundurile conștiinței unității neamului.
În istoria noastră anul 1918 reprezintă anul triumfului idealului național.
În realitate, unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România s-au înfãptuit pe câmpul de luptã, în urma unui rãzboi româno-maghiar, declanșat de guvernul comunist al Ungariei și care s-a încheiat doar dupã ce trupele române au zdrobit armata statului vecin și au ocupat Budapesta.
Românilor de aici și celor de oriunde, precum și țării lor de dor,
le urăm
LA MULȚI ANI!
Tiberiu M. Pană
Lasă un răspuns