Dumincă, Alex Ştefănescu a publicat pe Facebook un text de o mare delicateţe, conţinând şi un omagiu adus literaturii, dar şi un semnal de suferinţă asculnsă. Iată-l:

CONFESIUNE

Cred în literatură cu un fel de emoție mistică. Literatura este religia mea.
Trăiesc cu iluzia că literatura mă salvează. La început am vrut doar să o folosesc ca pe un flaut fermecat, ca să-i cuceresc pe cei din jur. Dar, cu timpul, a ajuns să însemne mult mai mult pentru mine. Aproape… totul. Mă simt străin de oamenii care nu citesc și nu scriu literatură. Mă întreb, cu candoare, ce rămâne după ei? Unii își fac cavouri somptuoase. Eu îmi fac un cavou de cuvinte.
Când sunt deznădăjduit, mă refugiez în literatură. Nu în sensul că iau o carte și mă adâncesc în lectura ei, ci în acela că mă instalez, ca într-un hamac de aur, în ideea că literatura există și, astfel, nu-mi mai pasă de nimic.
În rest…
Nu cred în cinste, în solidaritatea umană, în dreptate, în obligația de a te ține de cuvânt, în generozitate, în datoria față de patrie, dar trăiesc CA ȘI CUM AȘ CREDE. Toată existența mea se află în regimul lui CA ȘI CUM. Un om care declară că nu poate să fure nu este un om cinstit, ci unul incapabil să fure. Un om care este în stare să fure dar n-o face este un om cinstit. Mă supun, dintr-un fel de bunăvoință înnăscută, regulilor existente. Vreau să fiu în rând cu semenii mei. Mă comport astfel și pentru că orice act de nonconformism și orice agitație consumă timp. De ce să-mi cheltuiesc viața provocând tot felul de dispute inutile în legătură cu obișnuințele oamenilor din epoca în care mi-a fost dat să trăiesc? Mai bine fac repede ce trebuie făcut (îmi îndeplinesc repede obligațiile) și mă întorc la literatură.