Recunosc că, în timp, am devenit un admirator al lui Victor Giosan, economist, consilier de rang înalt al UE în Republica Moldova. De ce ? Am descoperit că plăcere că, dincolo de propria specializare,  este posesorul unei culturi generale foarte bogate. Are exact ceea ce pare că lipsește decidentului român de la vârf, adică o bibliotecă în spate. Am fost bucuros că a acceptat un interviu. (G.S.).

 

 

Cea mai directă și simplă întrebare. Dacă ați fi consilierul premierului Ilie Bolojan, la ce măsuri l-ați sfătui să renunțe și ce măsuri i-ați sugera ?

 

Va fi un răspuns puțin mai lung. Eu pornesc de la niște premise clare pentru care există o grămadă de dovezi:

 

1. România este de mai mulți ani considerată – după toate standardele – o țară dezvoltată. Deci NU mai este o țară săracă;
2. Saltul de dezvoltare obținut după 2000 se datorează esențialmente economiei de piață libere și integrării în structurile economice și de securitate occidentale: UE și NATO;
3. România a ajuns la finalul perioadei de creștere extensiv-stimulatorie: forță de muncă ieftină și calificată suficientă, stimulente fiscale, inegalități reale sau percepute mari. De acum încolo pentru a obține o creștere economică semnificativă și durabilă și a ne consolida poziția de stat dezvoltat, acestea trebuie susținute de elemente structurale precum: cercetare-dezvoltare tehnologică de calitate, educație care să ofere și stabilitate sistemului democratic și competențe superioare necesare pe piața muncii azi, sistem de sănătate performant, infrastructură fizică, siguranță și securitate publică. Toate acestea pot fi oferite într-o măsură echitabilă/inclusivă în special de sectorul public.
4. Dimensiunea sectorului public este determinată de mărimea populației, de mărimea avuției naționale (PIB) și de standardele clubului în care suntem membri: Uniunea Europeană. Cele trei elemente enumerate mai sus cresc presiunea pentru cheltuieli publice, mai ales într-o țară și economie deschise, unde cetățenii se pot deplasa, stabili și face comparații cu alte țări din UE. Cu alte cuvinte pentru o țară dezvoltată este esențial să identifice resursele necesare pentru a finanța corespunzător (în media clubului UE) elementele structurale menționate la pct. c) – și evident să se asigure că modul de organizare, funcționare și administrare a acestor resurse pentru a furniza serviciile respective, este eficient.
5. România anului 2025 este codașă în rândurile țărilor UE în ceea ce privește finanțarea – ca pondere în PIB – aproape a tuturor elementelor structurale menționate la pct. c): cercetare-dezvoltare tehnologică, educație, sănătate. La asta se poate adăuga și asistența socială (fără pensii). De asemenea România este codașă și la nivelul impozitelor pe consum și capital și ceva sub medie la impozitele pe muncă[1].
6. Disciplina bugetară (deficit sub 3%, de preferat între 1%-2%) este o condiție absolut necesară, dar nu și suficientă pentru a avea o creștere economică susținută și durabilă în condițiile de la pct. c) și d).

 

Pornind de la aceste 6 premise cred că reformele actuale ar trebui să aibă 3 obiective esențiale (care să fie văzute și drept criterii de analiză și prioritizare):

• Creștere economică durabilă în condiții de echilibru bugetar (deficit între 1%-2%);
• Servicii publice de calitate, demne de un stat dezvoltat membru al unui club de țări foarte bogate – Uniunea Europeană);
• Reducerea inegalităților reale sau mai ales percepute – ceea ce se numește dezvoltare inclusivă. Mai ales egalitatea reală a oportunităților și percepția publică asupra acesteia sunt esențiale.

 

Există și o dilemă – o dezbatere agitată – în societatea românească actuală: cum să facem aceste reforme ale sectorului public? Sunt creionate 2 soluții:

 

1. Mai întâi eliminăm toate ineficiențele, pierderile, furturile (reforme structurale) și până atunci limităm cât mai mult finanțarea sectorului public ca să forțăm aceste reforme. Abia apoi putem lua în considerare creșterea finanțării;
2. Facem reformele structurale în paralel cu îmbunătățirea finanțării pentru domeniile esențiale ale sectorului public amintite mai sus ca determinanți esențiali ai unei creșteri durabile sau care pot determina scăderea inegalităților percepute și îmbunătățirea egalității de șanse/oportunități.

 

Ca să răspund la întrebare, dacă aș fi consilier al primului ministru aș susține cele 6 premise și cele 3 obiective esențiale – și criterii de analiză a politicilor concrete – pe baza răspunsului ii) la dilema menționată: reforme structurale fără sufocarea sectorului public, ci cu îmbunătățirea treptată a finanțării. Evident acest lucru NU presupune acele corecții și reforme care se referă la privilegii sau ineficiente flagrante/sinecuri din sectorul publice, inclusiv cel al companiilor de stat. Aceste ajustări trebuie făcute din motive de echitate, tocmai ca să reducem percepția de inegalitate și de nedreptate larg răspândită în societate. În ultimă instanță însă obiectivele reformelor structurale rămân cele 3 menționate mai sus.

 

În această matrice aș analiza și propune reforme semnificative la nivelul administrației centrale și locale, finanțării administrației locale și a investițiilor. Acestea s-ar referi la (numai câteva exemple):

• Comasări de agenții și autorități publice centrale cu mandate suprapuse sau neclare
• Reforme radicale pe linia funcției publice în ceea ce privește recrutarea, evaluarea, promovarea pe bază de merit: concurs național de intrare, criterii clare de evaluare și promovare, sistem de rotire în funcții de conducere superioară, etc – inclusiv elemente de măsurare a performanței în salarizare. Esențială este aici ruperea cordonului ombilical între politic și administrativ. Asta este valabil și la companiile de stat
• Schimbarea radicală a modului de legiferare actual care utilizează excesiv excepțiile și derogările de la regulă. Autolimitarea radicală în folosirea ordonanțelor de urgență – cel puțin pe termen mediu
• Introducerea bugetării pe bază de performanță
• Reforma sistemului de management al investițiilor publice în raport de posibilitățile reale de finanțare și creșterea calității documentațiilor acestora
• Reforma administrativ teritorială – comasarea primăriilor. Este f dificilă și politică
• Reforma finanțării administrației locale – creșterea veniturilor proprii, reforma impozitului pe proprietate (astăzi este regresiv – adică pentru proprietățile scumpe se plătește mai puțin decât pentru cele ieftine), legarea transferurilor de la stat de efortul fiscal local.
• Programul Anghel Saligny trebuie restructurat radical: standarde de calitate similare celor de la fondurile UE. Criterii de eligibilitate clare numai pentru zone mai puțin dezvoltate sau pentru domenii foarte importante și ne-acoperite de fondurile UE. Co-finanțări semnificative.
• Rezolvarea problemei zonelor metropolitane din jurul orașelor de peste 150,000 locuitori. Reforma impozitului pe proprietate poate ajuta semnificativ această reformă
• Lege specială pentru București și zona sa metropolitană – Bucureștiul este astăzi orașul cu 7 primari.

 

Ar mai fi și multe altele, dar ne-am lungit și așa destul de mult. Nu sunt competent să propun reforme structurale pe domeniul cercetării, educației, sănătății etc.

 

Discutăm de ani buni despre optimizările fiscale ale firmelor străine. Este un mit, este o realitate ? Dacă este real, este corect? Dacă este incorect, ce se poate face ?

 

Jumătate este mit: România are astăzi una dintre cele mai mici rate de impozitare a profiturilor 16% – limita inferioară stabilită de OECD este 15%, iar mai toate țările UE, in special cele care au companii cu investiții directe în țara noastră au semnificativ peste nivelul nostru de impozitare. Deci este oarecum absurd să crezi că Renault mută profitul din România în Franța. Dar cu certitudine există optimizare fiscală în paradisuri fiscale, iar principala victimă este Uniunea Europeană însăși – din această cauză există un întreg program sub egida OECD de a reforma practicile internaționale privind impozitarea profiturilor, modul de stabilire a profiturilor, prețurile de transfer etc.

 

O astfel de reformă nu se poate face într-o singură țară – de fapt fenomenul este generat și de competiția fiscală între țări pentru a atrage investiții străine prin oferirea de condiții cât mai favorabile. Cooperarea internațională este esențială – atât în interiorul UE, cât și al OECD – organizație care cuprinde cele mai dezvoltate țări. De aceea trebuie să fim activi în interiorul acestor organizații – să sperăm că vom intra cât mai curând și în OECD – pentru a ne proteja cât mai bine interesele.

 

Pe de altă parte chiar România nu este cel mai bun exemplu de limitare a optimizării fiscale: avem astăzi nișe fiscale evidente în modul cum tratăm impozitarea unei micro-întreprinderi sau PFA sau salariat în ceea ce privește venitul personal. Pot exista rațiuni pentru existența unor nișe fiscale – dar atunci trebuie să acceptăm și optimizarea fiscală, care din punct de vedere legal nu ridică probleme și care apare natural dacă există nișele respective.

 

Țările mai dezvoltate din UE, care au un impozit pe profit semnificativ mai mare ca România ar putea acuza țara noastră de dumping fiscal. De exemplu Franța, Germania, Olanda, Austria (cam de unde vin principalele companii străine care au investit în România) au impozit pe profit progresiv: Franța cota redusa (de regulă până la 250,000 euro) 15%, iar cea standard de 26,5%, Germania are un impozit pe profit compus din rata standard, rata suplimentară și rate diferite impuse de administrația locală care pot ajunge în total la 30%-33%, Olanda: cota redusă ( până la 350,000 eur) 15%, cota standard 25,8%, Austria: cota redusă 20% și cea standard 25%. Și exemplele pot continua.

 

Există vinovați sau există vinovăție pentru deficitul bugetar inadmisibil de acum ?

 

În general clasa politică românească disprețuiește profund disciplina bugetară și și-a construit tot felul de teorii despre ”necesitatea” deficitului bugetar pentru dezvoltare. Aceste teorii au condus la perpetuarea în România a politicilor numite ”pro-ciclice”: reduci impozitele când crește economia ca să o stimulezi și mai mult și crești impozitele în criză pentru că nu mai ai ce face cu deficitul bugetar și cel comercial/de cont curent. Practicile bune internaționale precum și teoria pledează tot timpul pentru politici anti-ciclice: crești impozitele atunci când crește economia (pentru a evita supra-încălzirea acesteia, adică rate de creștere ne-sustenabile inflaționiste, în general peste 5% pe an) și scazi impozitele în criză pentru a stimula economia și a limita profunzimea și durata crizei.

 

În 2014 Victor Ponta a decis începerea unui noi perioade de politici pro-ciclice, după austeritatea și refacerea din perioada 2009-2013: a scăzut etapizat (până în 2016) TVA de la 24% la 19% și corespunzător cotele reduse, crescând și domeniile unde se aplicau cote reduse de TVA. Aceasta a fost primul impuls fiscal foarte puternic pro-ciclic – pentru că economia avea un ritm semnificativ de creștere în 2014. Al doilea impuls pro-ciclic a fost făcut de Liviu Dragnea pe cheltuieli în principal, dar puțin și pe venituri în perioada 2017-2018: o nouă lege a salariilor bugetarilor, modificări la pensii, reducerea unor taxe minore, dar mai ales creșterea plafoanelor la micro-întreprinderi de la 100,000 eur la 1 milion eur, ceea ce a creat nișele fiscale cu care ne luptăm și azi. Ca urmare România a intrat în procedura de deficit excesiv a UE, cu un deficit bugetar de peste 5%, în noiembrie 2019.

 

Al treilea impuls fiscal a fost tot pe cheltuieli, forțat de pandemie și de recesiunea din 2020 – dar acesta a fost neprogramat, obiectiv și general mondial. Al patrulea impuls fiscal a fost în anii 2023-2024 tot pe cheltuieli prin creșterea salariilor din sectorul bugetar și prin noua lege a pensiilor. Concluziile cred că sunt evidente – există o responsabilitate politică a PSD (parțial și a PNL – parteneri de coaliție după octombrie 2021) în chestiunea asta în ultimii 10 ani. Inclusiv prin teoria susținută de domnul Cristian Socol – consilier al primului ministru Victor Ponta – despre ”wage-led growth”: creșterea economică determinată de creșterea salariilor (în cazul nostru din sectorul public), un fel de perpetuum mobile economic. Cazul României dovedește că nu funcționează și că de fapt deficitul bugetar generat prin creșteri de cheltuieli publice (salarii și pensii) a stimulat mai degrabă economiile de unde România importă bunuri și servicii – dovedit de creșterea pereche a deficitului comercial și de cont curent. S-a uitat că România are o economie deschisă, integrată în lanțuri de producție trans-naționale complexe pe care nu are cum să le controleze, are o piață relativ mică și alte rigidități ale ofertei în raport cu creșterea cererii. Care creștere a cererii s-a dus în inflație și deficit de cont curent.

 

Pe de altă parte autarhia nu este o opțiune – tocmai pentru că România este o piață mică, fără resurse naturale, dar și pentru un lucru general valabil: cooperarea prin mecanisme de piață liberă, atât la nivel național cât și internațional, face ca 1+1=2,5 unde surplusul de 0,5 se împarte într-un fel sau altul la toți participanții la proces. În cazul autarhiei 1+1=2 în cel mai bun caz, dar cel mai probabil pentru o țară mică autarhia înseamnă dependența efectivă de o mare putere vecină – deci Rusia în cazul României – iar atunci 1+1=1,5.

 

La fel cum evident este că această responsabilitate este eminamente și exclusiv politică și nu de alt gen. Consider că actualul război al declarațiilor în interiorul coaliției, atât cele ale PSD criticând măsurile guvernului, cât și cele ale PNL și USR arătând tot timpul cu degetul spre PSD, nu face bine deloc și crește și mai mult cota AUR. Dacă aceste partide au decis totuși să guverneze împreună pentru a rezolva o criză semnificativă, esențialul este să păstrezi coeziunea internă a guvernării până rezolvi criza și nu să intri într-un joc distructiv de acuze despre responsabilitate sau despre neglijarea celor defavorizați. Acum în guvern, fiecare partener (cu excepția notabilă a UDMR, care ar trebui urmată) este simultan la guvernare și în opoziție cu ceilalți parteneri de guvernare.

 

La fel cum trebuie să spunem că inegalitățile au scăzut în ultimii 4-5 ani – ceea ce ne ridică o problemă foarte gravă: oare noi putem reduce inegalitățile numai făcând praf echilibrul bugetar? Altă cale nu există?

 

 ⁠Ieșim cu bine, ori pățim ce a pățit Grecia care are acum, de neînțeles pentru mine, poate explicați, excedent bugetar ?

 

Eu sunt relativ optimist – cred că situația României nu este atât de gravă ca a Greciei de acum 10-15 ani. Situația Greciei a fost paradoxal înrăutățită și de apartenența la zona euro – ceea ce a eliminat posibilitatea ajustării pe partea de politică monetară, rămânând disponibile numai ajustarea reală (șomaj) și fiscală (impozite mari, tăieri de cheltuieli bugetare). Problemele Greciei erau vechi și au fost disimulate și dopate de aderarea prematură la zona euro – aceste probleme au fost mult mai serioase decât în România de azi în ceea ce privește ”traiul peste posibilități”.

 

Trebuie spus că afirmația de mai sus despre Grecia NU este un argument pentru a nu intra în zona euro, dar trebuie îndeplinite 2 condiții esențiale: (i) să ai finanțe publice în ordine (deficit mic) și o clasă politică conștientă de importanța esențială a disciplinei bugetare; (ii) să ai un nivel de competitivitate economică cât mai apropiat de zona euro. În lipsa acestor condiții este mai bine în afara zonei euro pentru că poți face ajustări mai ”blânde”: de exemplu ajustarea pe inflație este mai ”blândă” decât cea pe șomaj sau de tăieri masive de cheltuieli sau creșteri masive de impozite.

 

Cred că actualul excedent bugetar grec se explică prin nivelul uriaș al datoriei publice – acum de 150% din PIB, dar aflată pe un trend descrescător accentuat. În aceste condiții cam singura opțiune este să ai excedent bugetar, pentru a coborî ponderea datoriei în PIB și pentru că deficite bugetare noi devin foarte greu de finanțat. Chiar această cifră – a ponderii datoriei publice în PIB – arată că România nu se află în situația Greciei, care are o datorie raportată la PIB de 3 ori mai mare. În plus să nu uităm că criza greacă a izbucnit în condițiile marii crize economice globale din perioada 2007-2009. Acum situația este diferită și din acest punct de vedere.

 

Oarecum în altă ordine de idei, vă întreb cu ce vă ocupați acum, concret, în Republica Moldova ?

 

În Republica Moldova sunt consilier de nivel înalt al Uniunii Europene pe lângă guvern, pe probleme de reformă ale administrației publice. În ultimii ani am lucrat la redactarea și aprobarea Strategiei de Reformă a Administrației Publice 2023-2030 (martie 2023), dar la care s-a lucrat pe întreaga perioadă a anului 2022, urmată de Programul de Implementare al SRAP pe perioada 2023-2026, apoi am lucrat la legislația și metodologia de comasare voluntară (amalgamare voluntară se numește aici) a primăriilor – fragmentarea excesivă fiind o mare problemă în Republica Moldova: 900 de unități administrativ teritoriale pentru o populație de 2,5 – 3 milioane de locuitori.

 

Începând cu 2024 s-a început procesul de negociere pentru aderarea la UE unde administrația publică intră la categoria ”fundamente”/criterii politice. Am participat la procesul de screening – o evaluare a stării de fapt din domeniu de la care se pornește procesul de negociere, apoi la redactarea Foii de Parcurs pentru zona de administrație publică – ce are de făcut Republica Moldova până la închiderea negocierilor pentru a reforma acest domeniu. Am lucrat și la Planul de Creștere – un fel de PNRR al Republicii Moldova pe zona de reforme pe administrația publică. Ambele documente – Planul de Creștere și Foaia de Parcurs – au fost adoptate în mai anul acesta.

 

În plus redactez diferite note de politici publice specifice unei zone din administrația publică: de exemplu reforma instituțiilor publice centrale, sau introducerea cadrului de competențe în funcția publică, sau reforma instituțiilor deconcentrate, sau introducerea unui concurs național de recrutare în funcția publică. Sau particip la seminare, conferințe etc. În general rolul meu este să ofer soluții de politici publice în domeniul reformei administrației publice în contextul integrării în UE.

 

Trebuie să specific că în septembrie anul acesta voi încheia acest capitol al vieții mele profesionale.

 

 ⁠De ce să nu umanizăm interviul ? Cum vă duceți viața la Chișinău, vă simțiți împlinit, ce citiți, ce faceți în timpul liber ?

 

Nu fac mare lucru în timpul meu liber de aici: plimbări prin Chișinău (care are niște parcuri foarte frumoase), rar în afara lui, sau citesc sau mă uit la filme pe Netflix, Max, Skyshowtime, sau pierd timpul pe rețele sociale – și mă condamn pentru asta, dar am ajuns oarecum dependent.

 

De citit citesc ceea ce mă interesează: istorie, teorie politică sau economică și în ultimul timp mai multă literatură decât cu 5-6 ani în urmă.

 

Nu am probleme de recunoaștere profesională – mă simt bine în pielea mea. Evident că aș fi putut face mai mult sau mai bine sau altfel, dar în ansamblu sunt ok cu mine însumi. Nici nu sunt prea ambițios.

 

În final, înapoi la opiniile dumneavoastră. Cum vă place administrația Trump, când se încheie războiul din Ucraina, ce face CE în negocierile cu SUA, încotro va merge UE pe termen lung ?

 

Complicate întrebări. Nu vreau să comentez acum despre administrația Trump. Poate altă dată.

 

Nu știu când și cum se va încheia războiul din Ucraina: sper cât mai bine pentru Ucraina și cât mai curând. Pentru România supraviețuirea Ucrainei, integrarea ei în UE, sunt vitale pentru securitatea națională – și evident mult mai puțin costisitoare pentru bugetul național indiferent de marile minciuni care se vehiculează pe rețele acum.

 

Eu sper să se ajungă la un acord comercial între UE și SUA – cu tarife cât mai mici. Războaiele comerciale, mai ales între parteneri de foarte mult timp și care împărtășesc valori comune sunt greu de înțeles. Se uită lecția marii crize dintre 1929-1933 – unde efectele negative au fost exacerbate mult de tendința fiecărei țări de a arunca povara în curtea vecinului, adoptându-se politici protecționiste absurde.

 

Eu sper că UE se va îndrepta spre un nivel mai mare de integrare – oricum extinderea sa spre Balcani și spre Est va determina reforma mecanismelor de luare a deciziei. Această reformă este cerută și de noul rol în politica externă și de apărare generate de decuplarea SUA. Nu va fi însă deloc simplu să schimbi sistemul de decizie, dar nici nu ne putem imagina o UE cu peste 30 de membri funcționând eficient și rapid cu mecanismele actuale de unanimitate în anumite domenii.

 

[1] Recomand prezentarea lui Ionuț Dumitru la Conferința Anuală a AAFBR Ediția XVII – de la minutul 1:20:01 până la minutul 1:44:55 – de fapt ar merita vizionată toată conferința: https://www.youtube.com/live/YwUrJtuCFys

 

Vă multumesc.

 

Un interviu de Gheorghe Smeoreanu