Sorin Zamfirescu, fost primar țărănist al Râmnicului Vâlcii, este, cum spun francezii, au-dessus de la mêlée. Și nu ai nevoie să-i cunoști genealogia pentru a jura că te afli în fața unui boier.

Chiar când pune mâna pe condei, un boier nu scrie literatură, ignoră cu un aer de superioritate efortul de a căuta efecte estetice, așadar orice expresivitate ne este vândută ca fiind involuntară (folosesc aici sintagma lui Eugen Negrici).

În ”cărțulia”, cum chiar el își definește volumul ”Amintiri târzii de lahovarist împătimit”, Sorin Zamfirescu își scrie memoriile din perioada în care a fost licean la ”Alexandru Lahovari” din Râmnicu Vâlcea, așadar în intervalul 1956 – 1960. În acest sens, cartea este o frumoasă jucărie, un grațios omagiu adus foștilor profesori și colegi.

În sensul în care am citit-o eu, această carte este una tragică, vorbind despre un timp care nu se mai întoarce, o candoare pierdută definitiv, o durere ce abia se ține în frâu, un plâns care cu greu rămâne în spatele pleoapelor.

Nu e deloc o carte de serviciu, autorul încearcă să ne înșele că ar fi așa, diminuând încăpățânat toate posibilele efecte dramatice, pentru a nu fi încadrat la capitolul scriitori, cunoscând că literatura e relativă, în vreme ce memorialistica e absolută.

Totuși, pe mine nu m-a păcălit Sorin Zamfirescu și am citit ”cărțulia” în cutremurare.

Cum să nu fie așa, din moment ce în 90 de pagini de text există cel puțin trei personaje de un tragism absolut.

Mai întâi, personajul Lili Leonteac, ” o frumoasă fată blondă, mignonă, bine făcută și cu niște ochi albaștri de te băgau în boală”, cu care adolescentul Sorin are o scurtă idilă. Dăm pagina pentru a afla că ,”la adânci bătrâneți”, frumoasa Lili a sărăcit, iar autorul i-a făcut cadou un aparat auditiv. Înnebunești pe parcursul câtorva rânduri.

Un alt personaj este Marinela Tudor, șefa UTM și implicit a clasei, care dispare câteva săptămâni, apoi reparare, colegii crezând că a fost fugită cu un fotbalist, ori cu un acrobat al circului care avusese spectacole la Râmnic. Destinul fetei rămâne misterios.

În fine, cel de al treilea personaj feminin nu are nume, dar aflăm că ar fi vorba despre o colegă nimfomană care traversase sexual micul oraș.

În fiecare dintre aceste episoade se află un sâmbure de roman pe care boier Sorin Zamfirescu refuză să îl dezvolte, să îl scrie. Nu contează, efectul e puternic și situațiile devin de neuitat.

În concluzie, iată o carte suferind de un acut și nemotivat complex de inferioritate literară.

Sper că Sorin Zamfirescu va depăși complexul și va încerca un roman.

Aproape că aș garanta succesul.

Gheorghe Smeoreanu