De când mă ştiu, pe oriunde am fost, mi-am aruncat bagajele în camera de hotel fără să păşesc în ea şi am plecat imediat. La fel am făcut şi la Casablanca, unde am ajuns luni, pe la nouă seara.

Mi s-a spus la recepţie că „Rick’s Café” a aproape, dar totuşi am luat un taxi, fiindcă muream de oboseală.

Cafeneaua lui Rick e mai mică decât cea realizată pe platourile de la Hollywood,dar interiorul are aceeaşi structură, cu pianul lui Sam aşezat în acelaşi unghi, cu balustrada etajului având acelaşi model oriental. Chelnerii au şi ei aceleaşi uniforme, iar muzica e, desigur, cea din film. Nu sunt de faţă însă nici Rick, nici Ilsa, nici Sam, nici Laszlo, nici Renault, cu toate că îi caut din priviri şi încerc să îi întrupez din memorie.

O prietenă din ţară mă întreabă prin sms unde sunt şi îi spun că am ajuns la Casablanca, în Cafeneaua lui Rick. Îmi trimite imediat înapoi: „Play it again, Sam”, ceea ce mă face reflectez că decât să cunoşti o mie de femei ignorante, mai bine una care ştie ce e cu ea pe lume.

Mă gândesc că filmul Casablanca a crescut în celebri¬tate fiindcă vinde o iluzie absolută, ca orice mare formă a artei. În cazul de faţă, se vinde iluzia că există cel puţin un bărbat capabil să sacrifice o mare iubire şi să renunţe la o noapte cu o minunată femeie de dragul unui sentiment patriotic, ori a unei vagi ideologii umaniste. Cu cât vremurile se schimbă şi un asemenea comportament devine tot mai puţin realist, cu atât filmul se clasicizează.

Comand o supă de fructe de mare, cus-cus cu miel şi o bere marocană. Serviciul e impecabil, mâncarea vine repede şi e excelentă. Mie îmi stă însă gândul la Rick, un gentleman care trebuie să-şi îndoaie sângele cu whisky pentru a-şi controla pulsiunile. Cunosc tehni¬ca, am aplicat-o de multe ori.

Problema este că un asemenea conflict între dragos¬tea pentru o femeie şi dragostea pentru o cauză nu mai e de actualitate, fiindcă lipsesc cauzele nobile. Azi, noul Rick ar face sex cu noua Ilsa, iar Sam ar ţine de şase. Întregul conflict ar pivota în jurul întrebării dacă Laszlo e un om bogat. Dacă vrem să aducem povestea pe plaiurile mioritice, nu mai avem play it again, Sam, ci mai zi-o, mă, pe aia, Florin Salam. Nu rămân mult la Cafeneaua lui Rick fiindcă mă obse¬dează ideea că personajul e greşit construit psiholo¬gic şi tocmai de aceea e minunat în plan estetic. Eu unul nu l-aş mai fi împovărat pe Laszlo cu Ilsa, era destul de ocupat cu Rezistenţa. Poate doar whisky-ul şi o privire de la celălalt capăt al universului să îi justifice lui Rick decizia.

În stradă, taximetristul care mă aştepta se ceartă cu un poliţist. Nu înţeleg motivul, dar poliţistul e marocan şi deci nu poate semăna cu Renault.

Unde e Casablanca de altădată?

Din volumul Gheorghe Smeoreanu: “Sfârșitul presei și ultimul ziarist”, în curs de apariție.