Logo

PE DRUMUL ERORII ŞI AL FRUSTRĂRII - 1

Era într-o după-amiază, în vara aceasta. Era excesiv de cald şi de umed, cîinii agonizau, pomii dormitau într-o lumină verde, eu însumi, stăpînul, mă simţeam toropit şi lîncezeam în faţa unui calculator fiert. Atunci, m-a căutat pe messenger Anca Gligor, aproape că am tresărit cînd textul ei mi-a sărit în faţă.

- Bună ziua, vă rog să mă scuzaţi pentru deranj, puteţi vorbi puţin ?

- Nici un fel de deranj, desigur că putem vorbi.

Vă rog cu umilinţă să observaţi, dacă nu cumva aţi remarcat deja, că am spus "nici un fel de deranj" în loc de "nici un deranj" şi am adăugat, redundant, că "desigur" putem vorbi. Explicaţia solicitudinii mele era acest nume, Anca Gligor, nume de personaj de roman interbelic, un roman nescris la timpul lui. Numele acesta îmi suna a Octav Dessila, a Mihail Drumeş, a Ada Orleanu, a dolescenţă, a înmugurire, a visare şi a speranţă.

- Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de mine, ne-am cunoscut prin intermediul lui Florian Silişteanu.

- Da, cred că îmi amintesc. Spuneţi.

Iluzia ţinuse o clipă, deziluzia era totală. Îmi aminteam destul de bine.

În iarnă, poetul Silişteanu mă sunase, în felul lui exaltat, spunîndu-mi că vrea să îmi facă o vizită, că are pentru mine o surpriză uriaşă, că vine cu viitoarea lui soţie, o frumuseţe, o minune, într-o maşină nouă, străină, superbă. Obositor, de multe ori, Florian Silişteanu e zgomotos, hiperbolic, delirant, isteriform chiar, dar eu niciodată nu am putut refuza pe cineva care doreşte să îmi fie oaspete, dărămite un poet. Într-o jumătate de oră, cei doi erau la mine la conac, în faţa unei cafele - ea şi a unei sticle de vin - el. Mă uitam, cu coada ochiului, la femeie. Mi se părea, în mod straniu, un pic neajutorată mintal, părea că are reale dificultăţi de exprimare, iar cei cîţiva pistrui şi privirile fixe şi goale mă făceau să cred că este un fel de copilă a străzii, un aurolac, "une ombre de la rue", cum zice Piaf, poate chiar una nu foarte bine obişnuită cu apa şi săpunul. Cu cît cel care o adusese în casa mea prezenta lucrurile în culori mai roz, cu atît deveneam mai neîncrezător, iar peste o vreme aveam să aflu, cu surprindere, că de acest fel de iluzie nu scăpaseră nici medicii, la naştere, cînd o suspectaseră pe micuţa Anca de retard mintal, într-atît era de stranie ca mimică, privire şi mod de reacţie. De fapt, Anca venea pe lume în mod prea peremptoriu din alt timp sau din alt spaţiu, nu degeaba aveam să spun eu, peste 30 de ani, că este ca o fiică de rege migrator sau pur si simplu ca o fiinţă extraterestră demnă de filmele lui Kubrik. I-a plăcut şi Ancăi să fie astfel,să pară un pic atinsă de un strop de autism, această stare o camuflează perfect, o face să treacă ceva mai neobservată, ceea ce îi convine de minune, fiindcă altminteri nu ar mai putea respira într-o lume a bărbaţilor devenind, în cascadă, conştienţi de valoarea ei. Una peste alta, Anca nu îmi plăcea deloc, iar umbra poetului Silişteanu aruncată ostentativ asupra femeii mi-o faceau şi mai respingătoare, pînă la oripilare, dacă puteţi crede aşa ceva, dragi prieteni.

Aceasta era, în acea după-amiază, imaginea mea despre Anca Gligor şi vă rog să mă credeţi că în acel moment chiar şi numele ei mi se părea de împrumut, poate că i-l dăduse poetul, cu forţa, ca un pseudonim al iubirii sale,pentru a o putea prezenta într-un mod livresc amicilor săi livreşti, la fel cum îi dăduse şi statutul de medic (aiurea, cum să fie fata asta medic, îmi zisesem atunci, Silişteanu e, oricum, un mare farseur).

În acea după-amiază de duminică eram, probabil, prea moleşit de căldură ca să nu fiu şi cu inima moale, mă muiasem precum asfaltul de pe stada care trece prin faţa casei mele. Cînd Anca Gligor mi-a spus, în cîteva cuvinte (suspect de rezervat şi de concis) că poetul Florian Silişteanu trecuse pe numele său maşina cumpărată din banii ei, că ar vrea să vină de la Cluj la Piteşti pentru a o recupera, că are nevoie de un sprijin în acest sens,desigur, asta numai dacă aş putea fi convins că are dreptate, cînd am auzit toată această chestiune, n-am avut nici o îndoială că lucrurile stau în felul următor:

Florian Silişteanu făcuse o nouă victimă, dar de data asta o făcuse prea lată. Toţi ştim că minte cîte un pic, atît cît să capete o sută de mii sau o ciorbă, că fabulează cît te ţine şi cît îl ţine imaginaţia pentru a scoate de la tine o sticlă de Busuioacă, dar să jefuieşti o fata un pic retardată de, mai mult ca sigur, ultimii ei bani, bani daţi probabil de părinţi pentru chirie, poate pentru haine şi mîncare, asta mi se părea prea de tot.

- Vin să te iau, dar nu de la Cluj, facem fiecare jumatate de drum, ne vedem la Sibiu.

Îmi găsisem o ocupaţie, îmi oferisem sprijinul, însă în spatele acestei atitudini care şi Ancăi i s-a părut un pic prea excesivă (mai tîrziu avea să îmi spună că nu a înţeles de ce am fost atît de spontan în propunerea mea de a o aduce cu maşina la Piteşti) se aflau o mulţime de motivaţii egoiste, pe care nu ar fi rău să le enumăr aici, pentru limpezimea sensurilor. Mai întîi de toate, mă plictiseam; apoi, ştiam că în maşină e răcoare de la aerul condiţionat; în plus, tocmai începusem să ascult la aparatul din Citroenul meu un audiobook cu "Istoria românilor" povestită de Neagu Djuvara; în fine, eram curios să aflu ce isprăvi erotico-mitomane a mai făcut amicul meu, poetul.Peste o vreme, aranjîndu-mi piramidal motivaţiile, mi-am spus că audiobook-ul a fost factorul determinant în decizia mea, eu cel puţin asta cred şi în momentul de faţă. oricum ar fi stat lucrurile, în zece minute porneam spre Sibiu.

 

Pe drum, cufundat în istoria lui Djuvara, am uitat aproape total de această fată al cărei nume cred că nici nu îl mai ştiam bine, îmi aminteam doar că e un nume de personaj de roman interbelic. M-am oprit în Râmnicu Vâlcea şi am băut o cafea cu prietenul meu, scriitorul şi ziaristul Petre Tănăsoaica.

- Ce naiba cauţi la Sibiu pe căldura asta ?

- Mă duc să ajut o aurolacă, îţi povestesc eu mîine.

 

Tocmai îmi spălasem maşina cu o zi înainte, îi curaţasem chiar şi scaunele şi canapeaua, o purificasem de mirosul de tutun cu un parfum scump, special, franţuzesc. Trebuie să recunosc că în momentul în care am oprit să o iau pe Anca Gligor am fost puţin ofticat că am o maşină atît de curată. O puteam spăla după, ce Dumnezeu !

Template Design © Joomla Templates | GavickPro. All rights reserved.