Logo

PE DRUMUL ERORII ŞI AL FRUSTRĂRII - 3

Este, evident, o metaforă dar foarte aproape de adevăr. Cam de pe la mijlocul drumului dintre Sibiu şi Piteşti am trăit astfel: mă îndrăgosteam şi o uitam pe femeia de lîngă mine, în funcţie de apariţia şi dispariţia luminii albastre. Numai că, în ambele ipostaze, eram contrariat, fiindcă mă consider dintotdeauna oarecum deasupra influenţelor magice şi cred cu tărie în puterea raţiunii mele, ori eu am mers cîteva ore în ritmul vrăjirii şi desvrăjirii, ca un puls al fiinţei greu şi imposibil de domolit.

Anca nu lăsa deloc impresia că este conştientă de ceea ce se petrece, doar înmărmurea cînd apăreau crizele luminii albastre, pentru ca apoi să încerce să îmi abată atenţia de la asta, ca şi cum ar fi greşit de moarte, vorbind mult şi cît mai convenţional.

Cînd am ajuns la intrarea în oraşul destinaţiei noastre, i-am spus că mai comod decît să căutăm un hotel ar fi să o invit să doarmă în casa mea, eu neavînd, pe bune, o altă motivaţie decît aceea de a vedea dacă, la lumină şi într-un spaţiu atît de convenabil mie, fenomenul acela pulsatil persistă. A acceptat atît de firesc încît m-a şocat, fiindcă am vanitatea să cred că mă pricep la micile ipocrizii feminine şi mă aşteptam să facă un cît de firav comentariu la invitaţia mea. Nu l-a făcut şi parcă m-am simţit, dintr-o dată, mai responsabil de soarta acestei fiinţe. DE data asta, era ipocrizie masculină. Ceea ce este însă cu adevărat important de notat este că imediat ce ea a ştiut că va dormi în casa unui bărbat, pulsaţiile albastre au început să fie din ce în ce mai palide şi mai rare, apoi s-au oprit, ca şi cum nu ar fi fost. Cînd a intrat în livingul meu, Anca avea aerul perfect al unei femei pe cît de banale, pe atît de neajutorate.

- Poţi să îţi iei ce doreşti din frigider.

- Mulţumesc, dar nu mi-a foame. Tot nu vreţi cioco ?

Nu mai voiam nimic, nici măcar să dorm.

 

Admit însă că nu mă cunoaşteţi, că nu înţelegeţi că după aproape opt ore de mers cu maşina, după respiraţiile acelea stranii de lumină albastră şi neant, tot ceea ce îmi trebuia atunci era un pahar mare de whisky şi muzica mea preferată dată la maxim pe plasma aceasta de bărbat singur (altfel cum să îi zic ?) obişnuită doar cu filmele, meciurile şi cei trei şansonetişti pe care îi ascult probabil nevrotic, din moment ce au trecut decenii şi tot nu mă mai satur de ei. Fără să îmi bag în seamă oaspetele aşezat decent în fotoliu, mi-am umplut paharul cu băutură şi gheaţă şi am pus fimul cu Brel la Olympia, concertul lui de adio, de la mijlocul anilor 70.

Dacă în următoarele cîteva ore Anca ar fi adormit în fotoliu, ori măcar ar fi căscat, ar fi spus că merge la culcare, totul ar fi fost de înţeles, ba mai mult, totul ar fi fost mai bine şi ar fi conlucrat la evitarea uneia dintre cele mai mari erori de percepţie şi de gîndire din viaţa mea, iar asta pentru că era deja noapte tîrzie şi nimic nu mai justifica tot ceea ce a urmat.

 

Beam whisky iar Brel cînta despre Mathilde, cea care revine dar practic nu se întoarce niciodată (tare mă tem acum că acest prim cîntec va fi premonitoriu în aceea ce o priveşte pe Ancuţa)despre bigotele care îl maimuţăresc pe Domnul, despre marinarii din Amsterdam care iubesc tot aşa precum urinează. Anca intrase într-un camuflaj total, se travestise în femeia aurolac, părea că nu înţelege nimic, că tot ce se întîmplă i se relevă a fi o stupizenie, un joc mecanic. Nu i se relevă, că e prea mult pentru ceea ce spuneau ochii ei, ci i se arată. Se comporta ca o servitoare, una de familie bună dar scăpătată, ce e drept, o servantă umilă care nu pricepe ce l-a apucat pe stăpînul ei, ce e cu acest om urît de pe ecran care spune...

- Îmi traduceţi puţin ?

- Nu mă părăsi, îţi voi dărui perlele ploii dintr-o ţară în care nu plouă.

- Doamne, nu mă lăsa !...Dă cu rest...Dar cine poate şti ?

Îmi luasem un concediu de cîteva zile. Se sfîrşea urît. Făcusem trei sute de kilometri doar ca să aduc în casa mea pe una dintre nenumăratele metrese ale poetului, însă nu pe una oarecare, ci o revanşardă, o fostă iubită neconsolată decisă acum să îşi facă într-un fel dreptate, folosindu-se chiar de amicii acestuia, punîndu-şi pe ea blugi prea potriviţi, mi se părea mie, pentru o astfel de afacere. Poate că totuşi fata asta ar fi fost exact ce trebuie pentru o noapte, ce ar fi să-i propun asta, în fond tot afişează un aer de slujnică, de ce nu ar una clasică, dispusă să satisfacă toate capriciile domnului ? Am lansat spre femeia aceasta cu ochii închişi (chiar dacă pleoapele le ţinea deschise) acea privire fără echivoc şi acele cuvinte oarecum încurajatoare pe care bărbaţii ştiu să le spună în situaţii de acest fel. Cum lăsa impresia ca se află într-o stare aproape autistă (Doamne, ce bine ştie ea să se retragă în acest prea mult invocat de mine autism !)am încercat, nu îmi mai amintesc cum, să fiu şi mai explcit. Cred că am folosit cuvinte fără alte înţelesuri şi îmi amintesc că încercam să le găsesc o deplină justificare, fiindcă totuşi elementele primordiale erau mai mult decît existente, adica o femeie de 30 de ani venise să doarmă în casa unui barbat de 50 de ani. Brusc, a pulsat încă o dată, poate mai puternic decît pînă atunci, lumina mată, albastră.

- Perlele ploii ? Frumos.

Atît a mai spus şi s-a întunecat iarăşi, dar într-un fel nemaivăzut, s-a stins devenind un cărbune vechi, negru, aproape sfărmat.

I-am arătat destul de ferm şi de iritat unde e dormitorul şi m-am retras în biroul meu să meditez. Mai întîi, am descompus în imagini şi trăiri pîlpîirile ei de pe drum şi am ajuns la concluzia profund raţionalistă că au fost o iluzie, că eu însumi am vrut să văd acea lumină albastră, scoţînd-o din inima mea şi punînd-o pe seama acestei biete...

Acestei biete ce, hai s-o spunem pînă la capăt, mi-am zis, acestei biete curviştine păcălite, acestei muieruşti care s-a mîndrit să fie băgată în seamă de poetul Florian Silişteanu, iată termenii corecţi şi liniştitori, nu-i aşa ? În acel moment am deschis calculatorul şi am scris, dintr-o suflare, un articol lung intitulat "Poetul şi Crăpătura". A doua zi, aproape că îl uitasem. Mi-am adus aminte de el după paisprezece zile şi paisprezece nopţi petrecute cu Anca Gligor. Aş vrea să îmi permiteţi să vă contrazic dacă bunul simţ comun vă spune că au fost zile şi nopţi de sex.Cine oare ar putea face sex cu un izvor de lumină mată, albastră ? Eu unul sînt prea puţin imaginativ încît să prefigurez o asemenea situaţie. Poate sînt şi prea puţin poet, spre deosebire de poetul despre care am scris şi voi mai scrie. Articolul "Poetul şi crăpătura" a fost însă postat la începutul acestui lung serial despre Anca Gligor ca o dovadă de neşters că oamenii se pot înşela cumplit cînd îşi judecă pripit semenii, ca o mărturisire a erorii de a fi gîndit lucruri groaznice despre cea care avea să devină, în scurt timp, un adevărat model de judecată morală pentru mine şi întreaga mea viaţă. Exagerez ? Veţi vedea că nu.

Template Design © Joomla Templates | GavickPro. All rights reserved.