Logo

CERC ALBASTRU PE FOND ALB - 1

În nopţile petrecute la Cluj ne-am plimbat mult, dar străzile şi casele nu au contat, puteau fi ale oricărui oraş din lume. Ne plimbam parcă îndîrjit, oarecum mecanic, precum mirele şi mireasa ies la ore fixe din vechi ceasuri germane. Nu ne ţineam de mînă din simplul motiv că acest gest ar fi fost prea obiectiv, prea încărcat de materie, ori noi nu eram, în acele nopţi, decît două idei ce se îndrăgosteau una de cealaltă fagocitînd întreaga realitate trecută, prezentă şi poate chiar viitoare. De cele mai multe ori, mergeam umăr lîngă umăr, privind în faţă cu spaima că dacă ne-am fi uitat unul la celălalt am fi fost înghiţiţi de un sărut uriaş cît chitul lui Iona. Uneori însă o lăsam să meargă cu un pas înainte şi atunci înţelegeam ce titlu de nobleţe este să mă numesc umbra umbrei ei, o umbră nocturnă pe care luminile oraşului o năşteau şi o ucideau,făcînd-o să semene cu acele dorinţe interzise ce niciodată nu vor părăsi infernul unei memorii ascunse.

Ne-am şi jucat în acele nopţi, ne-am jucat de-a străinii, mergînd fiecare pe un alt trotuar, în acelaşi sens, apoi în sensuri opuse, prefăcîndu-ne că nu ne ştim, nu ne salutăm şi nu ne vom mai vedea niciodată, pentru ca apoi să mergem iarăşi umăr lîngă umăr pentru a ne bucura de faptul că jocul amar se sfîrşise iar realitatea era mai caldă ca odinioară sînul mamelor noastre.

Să nu credeţi că nu ne atingeam. Umerii s-au lovit adeseori unul de altul şi atunci ne opream din mers pentru a ne ierta reciproc cu gesturi largi, sacerdotale, ca şi cum am fi fost unul pentru celalalt un fel de preoţi ai unei biserici ce nu postulează un mai mare păcat decît acela al sexului umerilor lipsiţi de orice smerenie. Chiar şi şoldurile ni s-au atins, pieziş, era totuşi inevitabil, însă atunci tăceam şi fiecare se reculegea ca după salvarea miraculoasă de la o iminentă catastrofă.

De cîteva ori, s-a întîmplat să ni se atingă palmele, în balans, ca la două corăbii cărora li se încurcă vîslele din pricina unui ocean prea strîmt, fiindcă asta a fost pentru noi Clujul, un ocean îngust dar infinit de adînc, un Atlantic furtunos şi vertical, avînd suprafaţa unei lame de cuţit pe care pluteam fericiţi.

 

Era Anca fericită ? Pentru a răspunde cu certitudine la această întrebare ar trebui să îl caut,desigur fără nici un reper, pe acel trecător singuratic care a întrebat-o,într-una dintre acele nopţi, unde se află o stradă anume. I-a răspuns cu atîta căldură în glas, i-a explicat aşa de binevoitor în ce direcţie trebuie să o apuce, cînd să meargă la dreapta şi cînd la stînga, încît omul o asculta în extaz, parcă nedorind să mai ajungă vreodată la destinaţie, într-atît îl fascinase femeia aceea pe care desigur că nu ştia că o chemă Anca Gligor. Acum ştie, pentru că el, inexorabil, va citi aceste rînduri.

Sînt sigur de acest lucru, precum sînt sigur că acel trecător va visa adeseori, pînă la sfîrşitul zilelor sale, că se rătăceşte prin Cluj şi o femeie îi oferă repere stradale cu un glas şi o însufleţire de parcă i-ar fi devenit, dintr-o dată, mamă, soră, fiică şi iubită. Cum să uiţi o asemenea întîlnire ? Cum să uit eu totul ? Eu, cel ce mă simţeam şi mă simt de milioane de ori mai rătăcit, mai întrebător şi mai trecător decît el.

 

Cred că este inutil să precizez că în tot acest răstimp Anca emitea lumina aceea mată, albastră, fără încetare, chiar şi în somn. Dormeam împreună, pe singura canapea existentă în casă, dormeam doar ziua şi acum înţeleg că ea m-a protejat ca pe un frate ţinîndu-mă permanent în lumina becurilor ori a soarelui, ştiind că în aceste condiţii lava albastră ce curge din fiinţă ei e mai puţin arzătoare . Dormeam îmbrăcaţi sau goi ? Căteodată dezbrăcaţi, ca două cruci vii înfipte la linia orizontului uneui cearşaf albastru. Alteori însă dormeam îmbrăcaţi, ca două paparude ce vor să sperie păsările inconştientului.

Dormind, Anca scînceşte şi am avut de fiecare dată impresia ca mi-am pus aşternut lingă vizuina unei lupoaice rănite care îşi linge în vis puii pe care înţelege că nu îi va vea niciodată.

Ne trezeam după-amiaza, amîndoi deodată, speriaţi, minţindu-ne tăcut că am uitat totul, pentru ca totul să poată reîncepe, în acelaşi fel, cu aceeaşi mirare că sîntem, încă o zi, poate ultima, împreună.

Template Design © Joomla Templates | GavickPro. All rights reserved.