Logo

CERC ALBASTRU PE FOND ALB - 4

În seară aceea, am mîncat acasă şi nu am mai ieşit pe străzi. Ne-am aşezat în fotoliile noastre paralele şi i-am spus Ancăi, cu o pedanterie de care nu mă credeam în stare, ceea ce s-ar putea numi povestea vieţii mele, un rezumat desigur. Am început patetic, aşa cum sînt eu uneori, fără să vreau.

- Am trăit pină in prezent trei perioade de foame groaznică şi, chiar daca mă surprind şi pe pe mine însumi, aş spune ca nu este exclus să o trăiesc si pe a patra. In toate trei epocile de foame prin care am trecut,vinovată a fost dragostea mea aproape idolatră pentru cărti. Nu vreau să te plictisesc,femeie.

- Tu nu mă vei plictisi niciodată.

Tu ai spus-o. Aşadar, am cumparat carti din copilarie, cu o fervoare atît de puternică încît mi-am pus inpericol sănatătea si poate chiar viaţa. Nu imi pot explica raţional acest lucru si am ajuns la concluzia ca la mijloc este o mutaţie genetică, fiind unul dintre acei oameni care care confundă cartea cu pîinea. Sînt in aşa fel structurat, incît cartea, ca obiect fizic, îmi stirneste patimi poate mai mari decit femeia.Cred că în acest moment sînt ipocrit, Anca Gligor, nu mă lua în seamă, lasă-mă să îmi urmez raţionamentul şi povestea. Simt aşadar un mister intre copertile unei carti mai mare decit sub fusta unei femei. A poseda o carte mi s-a parut, intodeauna, actul suprem al posesiei. A trebuit să am un copil pentru ca verbul a avea sa se refere si la altceva decit la cărţi. Restul, adică maşini, case, bijuterii, am dăruit de citeva ori mai mult decit am păstrat pentru mine. N-am dăruit insa niciodată o carte decit daca am avut-o in dublu exemplar.

- Te înşeli, mie mi-ai dăruit ediţia aceea...

Avea dreptate Anca, ea era prima femeie căreia îi făcusem cadou cărţi, o ediţie liliputană Eminescu. Am continuat:

- M-am despărţit de cîteva soţii, dar de vreo carte nu m-am despărţit şi nu mă voi desparţi in viaţa mea. Dacă o carte ar avea incăpăţînarea de a nu vrea sa fie a mea, i-as cadea in genunchi şi, pîna la urmă, tot aş convinge-o că eu sînt cel care o poate iubi cel mai mult. I-aş spune: te rog.

Anca a zîmbit, fiindcă prima vorbă de iubire pe care o auzise din gura mea fusese: te rog, un te rog atît de simplu, încît rugămintea îmi fusese îndeplinită.

- Cum îţi spuneam, cărţile mi-au luat pîinea de la gura şi, in citeva rinduri, mi-au pus in pericol sănătatea şi poate chiar existenţa. Totul a început in copilărie, cînd părinţii mei plecau, vara, cu albinele in pastoral. Îmi lăsau, săracii de ei, bani de pîine si carne de porc in untură, fiindca frigidere care să păstreze mîncarea nu existau in România in anii ’60. Cum ieşeau ei pe poartă, cum ţîşneam eu la chioşcul de ziare, de unde cumparam de toţi banii broşuri din colecţia de science fiction a unei reviste. Mîncam apoi, vreme de o lună, miere cu carne de porc şi carne de porc cu miere, probabil cel mai diabolic meniu din cite se puteau inventa. Aveam miere in borcane si carne de porc în untură şi acest fel de mincare, plus caldura verii, plus năuceala lecturilor imi dadeau o stare ciudata pe care acum o numesc... copilărie. Înţelegi, Anca ?

Nu răspunse la întrebare, doar se ridică, aduse încă o porţie mare de cafea, o împărţi în cele două căni. Eu eram pe cale să fac o criză de retorică, de patetism, voiam ca această femeie să îmi cunoască viaţa, nu concepeam să nu îi spun chestiuni intime ale gîndirii mele.

- O navă interstelară de comerţ ajunge pe o planetă îndepărtată, pe care se coceau lanuri de grîu. Astronauţii negociază cu localnicii să cumpere mari cantităţi de grine. Abia dupa semnarea contractului află că recolta va fi bună de treierat abia peste un milion de ani, fiindcă intr-un milion de ani se rotea planeta aceea complet imprejurul soarelui sau. Cum sa fie anul de un milion de ani? Mierea si carnea de porc din stomac mă făceau sa ameţesc şi mai mult in faţa unei asemenea intrebari. In copilărie, nu am fost niciodată sătul. Mama gătea mîncare de prune si de gutui, cu zahar si costiţă grasă de porc. Preferam să o las in farfurie şi să îmi umplu burta cu zarzăre şi frunze acre de măcris. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără zarzărele mele, singurele care putea vindeca niţel combinaţia dementă dintre dulceaţă si untură. Le simt şi acum gustul şi nici nu stiu dacă să-mi fie dor sau nu de propria mea copilărie. Îmi este dor.

- Şi mie, spuse ea şi adăugă: de a mea şi de a ta, de amîndouă.

A fost singura declaraţie de dragoste pe care am auzit-o pînă acum din gura ei. În următoarea clipă a făcut în aşa fel încît să pară că nu ar fi spus nimic, iar cu mine îi era uşor să procedeze astfel fiindcă şi cînd mă mîngîia, rar, mă prefăceam imediat că totul a fost o întîmplare, poate chiar o eroare. Am continuat, ore după ore, pînă în zori şi aici nu redau decît frînturi din ceea ce îmi aduc aminte bine.

- Ce frumos mirosea insă colectia mea de broşuri! Era a mea. O ţineam în pod şi adeseori urcam să o mingîi, să o miros, să o sărut. Mi-a fost mult mai uşor să sărut o carte decit sa sărut, peste mulţi ani, o femeie. Poate de aceea m-am inţeles toată viaţa mult mai bine cu cărţile decît cu femeile. Cind aveam nouă ani, a trecut pe linga mine trenul cu cărţi. I-am facut cu mîna şi nu a oprit la poarta casei mele. Un tren care s-a pierdut in neant.

- Cum ?

- Bunicul meu patern a fost un mare carturar, un preot cu studii temeinice şi autor de cărţi de teologie, psihologie si metafizică. O singură dată mă furişasem in biblioteca sa de la etaj si am facut nişte ochi mai mari decit ai lui Ali Baba în faţa comorilor din peşteră. Pe toţi pereţii erau cărţi, in coperţi negre si maro, de piele. Cărţi groase, adevărate palate de inţelepciune în comparaţie cu bietele mele broşuri, colibe de hirtie... M-am urcat pe un scaun si am lins crucea aurita de pe un cotor de Biblie. Simt si astăzi pe limbă acel gust pe care nu mi l-a oferit nici un fruct al pămintului, vorba lui Gide. Bunicul ii lăsase tatei moştenire biblioteca, numai că atunci cind s-a dus să o aduca acasă, a asistat la un moment demn de epoca Inchizitiei. Sutele, poate miile de volume ardeau in curte scoţind un fum gros pina la cer. O slujică le aruncase cu furca de la etaj, din bibliotecă, si le daduse foc. De atunci, stiu cite parale face o slujnica...Aşa se face ca bunicului meu i-a fost trimisă biblioteca pe lumea cealalta. Macar de ar fi ajuns pina la el... M-am format intelectual invirtindu-ma, ca un bondar legat cu aţa, in jurul foamei. Si azi, la 53 de ani, mănînc citind. Pentru mine, foamea are plural. Foamea de pîine si foamea de cărţi.

Trecuse vremea lui "nu vreţi cioco ?", Anca gătise ciorbă de pui, erdelenească, ardei umpluţi, salată de vinete, făcuse prăjituri.

- Intre 18 si 20 ani, am purtat o singură pereche de pantofi. Doi pantofi maro, cu talpa de piele, subţire. Acesti doi pantofi au jucat un rol esential in viaţa mea intelectuala si iată cum. Dupa vreo trei luni de purtare, toamna, exact cind începeau ploile, pantofii căpătaseră nişte mici si banale găuri in talpa, drept pentru care, oricit i-aş fi pingelit eu cu carton, apa de ploaie tot îmbiba ciorapii. Apoi, de la caldura din amfiteatru, labele picioarelor incepeau să fiarbă, să se opărească. Drept pentru care, imi era imposibl sa stau in biblioteca Facultatii de Filosofie, fiindcă mi se parea ca stau cu talpile pe carbuni încinsi. In disperare de cauză, le rugam pe bibliotecare să imi dea cărţile acasă, de la opt seara, la opt dimineaţa, pentru a le putea citi in patul meu de la camin. Aşa se face ca intreaga mea viaţă intelectuală a inceput sa se deruleze in regim nocturn, care devenea, din cauza lecturilor, noctambul. Noaptea, ideile capătă dimensiuni halucinante, devin bestii care se hranesc cu mintea omului. In zori, cind duceam cărţile inapoi, eram un om cu mintea rănită, însîngerată. Nu mai aveam putere sa planific nimic, abia aşteptam să dorm, să vină iarăşi noaptea şi, cu forte proaspete, să reîncep lupta inegală cu marile idei ale istoriei filosofiei. Totul trebuia să se desfăşoare cit mai departe de perechea aceea de pantofi găuriţi. Mă gîndesc ce ar fi fost viaţa mea dacă mi-ar fi facut cineva cadou o pereche de ghete la inceputul formarii ca intelectual. Aş fi stat in biliotecă, ziua, aş fi ordonat lecturile, aş fi luat notiţe, aş fi căpătat deprinderi de munca intelectuală sănătoase, aş fi facut un doctorat, aş fi ramas in mediul universitar. Nu aş fi facut, in nici un caz, presă. Oare de ce îţi spun ţie toate acestea ?

- Tu spune. Cine poate şti ?

- Viaţa de noapte ruineaza psihicul şi dacă esti femeie uşoară şi daca eşti un bărbat care citeşte. Tot pasăre de noapte te numeşti, tot aceleasi apucaturi incepi să le ai. Incepi sa fumezi, sa devii dependent de cafea, iar alcoolul ti se pare o binecuvintare fiindca face ivirea zorilor mai suportabilă. Noroc ca nu am avut gena alcoolismului si nu am simtit niciodata nevoia fizică sa beau. Aveam toate conditiile sa devin o ruina. O ruina alcoolica. Devenisem insa, mai mult ca oricind, o ruină fizică infometată.Fiind un student cu media aproape zece, aveam o bursa constind într-o cartelă de masă. O cartelă pe care o vindeam incă de la ghişeu pentru a pleca, aproape tirindu-mă de epuizare, la librărie. Erau anii ’70, cind incepuse marea editare, cind pe Dostoievski, pe Kafka, pe Camus, pe Gide nu-i găseai încă in biblioteci, ci numai in librării. Cu cărţile în pat, noaptea, totul mi se parea feeric, credeam ca fac bine ce fac şi acesta este drumul meu. Pe la patru, foamea devenea insuportabilă. Acum, nimeni nu ştie ce inseamnă acest lucru, insă am convingerea că foamea atinge dimensiunile ei cele mai monstruoase inainte de venirea zorilor. Nu stiu de ce. Atunci, la patru dimineaţa, începeam răscolirea gunoaielor în cautarea unei coji de pîine. Cind o găseam, o spălam şi o mîncam cu un pahar cu apă alaturi. Şi mai aveam inca trei ore de citit. Anumite dimineţi aveau insă culoarea lor de sarbatoare. Aveam bani. Fie căpătasem ciţiva lei pentru a face un referat unui coleg, fie primisem, în sfirşit, de acasă, suta mea de lei lunară, fie reuşism să vînd un pachet de ţigări străine in Gara de Nord. Atunci, asteptam sa deschida gogoşeria din spatele Grozăvestilor si imi ofeream doua gogoşi. Am luat masa la citeva dintre cele mai luxoase restaurante din Paris, Madrid, Washington şi în alte zeci de mari oraşe ale lumii. Nici un meniu nu poate sa se apropie, nicidecum să egaleze, savoarea celor doua gogoşi. Dacă aş putea, azi poate m-aş intoarce la ele. Sau, cine ştie, n-aş avea curaj. Pîna la urmă, acest stil de viaţă putea să îmi fie fatal. Epuizat, nu m-am mai putut da jos din pat. Dormeam si deliram de foame. După trei zile, colegii mei de cameră au intrat in panică. M-au luat de subţiori si m-au dus la un restaurant. Nu erau nici ei niste bogaţi, însă si-au dat seama că, lingă ei, un om murea, literalmente, de foame. Un om inconjurat de cărti.

Spuneam ca niciodata nu am facut cadou o carte. Am vindut insa carti. Noaptea, cind tomberoanele erau goale, cind banii se epuizasera de mult, incepeam sa bat pe la usile colegilor de camin si sa negustoresc volumele mele. O data, am avut mare noroc si am vindut cu 40 de lei „Istoria poeziei universale“ a lui A.E. Baconski. Eram atit de fericit si atit de nefericit ! Aveam bani, dar parca imi murise un prieten. Si, atunci, de suparare, nu m-am mai dus sa imi cumpar gogosi. Am asteptat sa se deschida restaurantele si, ca un prin', am ocupat o mas[. Am cerut friptur[, coniac si Kent. A fost ca o scurt[ evadare a unui condamnat la foame care stie ca va fi prins peste citeva clipe. Senzatia acestei evadari nu o voi uita niciodata. Cum spune Jaques Brel, face bine sufletului sa evadezi, din cind in cind. C’est bon pour le temperamment de s’evader de temps en temps. Nu am mai intilnit si nici nu am mai auzit de vreun om care sa nu manince nimic o saptamina si, totusi, sa isi urmeze programul zilnic ca si cum totul ar fi in regula. Eu sint acela. Mult timp am fost obligat sa fac asemenea exercitii de supravietuire din cauza lipsei banilor. Am observat insa, cind banii nu au mai fost o problema, ca pot sa nu maninc zile in sir atunci cind sint stapinit de o idee. Ma hranesc cu ea si imi ajunge, sa introduc piine si carne linga aceea idee mi se pare o impietate. Asa s-a intimplat cind am scris cele citeva carti la care tin, tot astfel s-au petrecut lucrurile cind am crezut ca trebuie sa fac schimbari majore in viata mea. Lucrez, fumez, beau cafele, ma comport absolut normal si, totusi, nu maninc nimic pina in clipa cind gasesc o solutie sau un inteles sau o cale de a ucide ideea care ma obsedeaza. Cei citiva, putini, prieteni ai mei stiu asta. Am inceput sa cred si eu ca sint un fachir. Si nu sint mindru de acest lucru, fiindca ar putea fi interpretat in sens bigot. Eu stiu insa ca Mintuitorul era om mincacios si bautor de vin, ceea ce scrie la Matei, 11cu 19 şi la Luca, 7 cu 34, vezi ce bine îmi aduc aminte ? Am spus acest lucru pentru a nu se crede ca ma pasc anumite orgolii... ale foamei. Iar tu găteşti minunat.

- Am uitat să pun usturoiul în ciorbă, îl pun mîine.

- Aşa să faci. La Ecole des Hautes Etudes din Paris am ajuns, in toamna lui 1985, cu o bursa a francezilor. Prietenul meu pe care l-ai cunoscut, Petre Tanasoaica mi-a luat un interviu pe care l-a transformat intr-o carte care se cheamă „Inginer de ziare/ convorbiri cu Gheorghe Smeoreanu“,cu mine adică, nu ţi-am arătat-o şi nu ţi-o voi da, însă acolo sint mai multe amanunte cu privire la situatia care m-a adus sa fac, pentru o vreme, o foame crunta, comparabila cu cea suferita de detinuti in lagare. In `89 am publicat un roman in care descriam intimplarile unei femei, o evreică, deportata din Ardeal, chiar de aici, de lîngă Cluj, in lagarul de la Auschwitz. Ceea ce imi povestea supravietuitoarea lagarelor cu privire la foame eu stiam deja. Fusesem la Paris, la studii, cu bani cit sa-mi ajunga de metrou, de tigari, de cafea, de piine si lapte. Am mincat in toamna lui ’85 atita piine cu lapte incit atunci a inceput sa-mi albeasca parul. Stiam insa ca voi fi absolvent al scolii ăsteia si simpla idee ca plec dimineata sa invat carte la, ţine-te bine, Scoala de Inalte Studii in Stiinte Sociale din Paris era suficienta pentru a ma lipsi chiar si de litrul de lapte. Cu economia de lapte pe cinci zile mi-am cumparat cartea lui Sartre „L’existentialisme c’est un hummanisme“, un volum de 150 de pagini pe care l-am parcurs apoi intr-o noapte. Acolo am citit că libertatea este o povară şi tu cu această povără mă dăruieşti, clipă de clipă, Anca. Foamea care m-a cuprins dupa lectura acestei carti a fost atit de cumplită, încit as fi fost capabil, cu un dram in plus de nebunie, de un jaf armat numai sa maninc ceva in secunda care a urmat dupa citirea ultimei pagini. Era insa ora mea fatală, ora 4 dimineata, si in casa in care locuiam cu prietena mea frantuzoaica nu exista nici macar o coaja de piine.

(Ştiu acum de ce îi spuneam Ancăi toate acestea şi de ce o făceam cu o pedanterie ordinară , precum şi de ce am continuat astfel pînă în zori. Era un alt mod de a mă compromite, ca atunci cînd i-am povestit despre tîrfele mele din străinătate, era, în fond, o beţie nenorocită a mărturisirii, o altă tăvălire prin noroi, prin mocirla marturisirii din care niciodată vreo femeie nu te poate salva. Nu mă mai opream).

- Am explicat in cartea scrisa de Petre faptul ca, printr-o stranie coincidenta pe care nu o pot pune decit pe seama serviciilor secrete, am ajuns sa locuiesc in Paris in acelasi apartament si cu aceeasi domnisoara de care se bucurase si scriitorul viitor sef al Academiei Române, Eugen Simion. Undeva in Kremlin-Bicetre, doua blocuri mai incolo de la statia Les Coquettes. Ca să vezi, am crezut si eu si domnul academician ca sintem macho din Carpati si facem cuceriri de tinere fete parizience. In realitate, altii ne cucerisera pe amindoi. Am descoperit aceasta stranie coincidenta citind jurnalul lui Eugen Simion „Timpul trairii, timpul marturisirii“ pe vremea aceea citeam mult, iar cartea mă atrăsese printr-un moto, un superb citat din Gide, care spune că „Exista un timp pentru a trai si un timp pentru a marturisi ca ai trait“. De acord. Viitorul sef al Academiei traise cu Danielle M. Credeam si eu ca traiesc cu ea. O viata amarita de student din est putred de... sarac cu o tinara frantuzoaica aflata la cea din urma pilpiire a unui somaj prelungit. Eugen Simion scria ca fumase marijuana cu Danielle, se plimbase cu motocicleta ei la Bois de Boulogne etc. Patisem la fel. Fara indoiala ca un program existential intocmit de altcineva decit Dumnezeu ne adusese in aceeasi situatie.Mă rog. L-am surprins pe marele critic literar povestindu-i, la intoarcerea in tara, aceasta stranie intimplare. Si cred ca nici eu, nici el nu simtim nevoia sa il vizitam pe agentul „Danielle“, in casa ei din Kremlin-Bicetre, casa de butaforie, in care eu am trait cele mai cumplite crize de foame din intreaga mea viata.

(Doamne, cum mă cufundam în mărturisire, ce patetism ! Voiam neapărat să o cuceresc pe femeiea aceasta, să îi torn îm memorie viaţa mea într-o singură noapte, să mă indentifice prin aceste povestiri dezlînate. Acum, cînd reconstitui scena şi discursul, aproape că roşesc şi dacă aş putea da timpul înapoi, aş pune în locul acestor confesiuni ordinare o beţie cruntă şi cinstită. Iartă-mă, Anca).

- Micuta mea parizianca nu mi-a oferit, in tot acest timp, nici macar o bucatica de piine. M-am razbunat, in schimb, mincind mincarea pisicii. Pentru a se intelege conjunctura, trebuie sa spun ca Danielle C. (folosesc aceeasi prescurtare pe care a gasit de cuviinta sa o utilizeze si Eugen Simion) era o feminista convinsa. In biblioteca ei se aflau, la loc de cinste, cartile Simonei de Bauvoir si, apoi, o intreaga lieratura feminista care mie mi se parea, pe atunci, destul de stranie. Nu vreau sa insist pe pe acest subiect, (Nu pe dracu`, tocmai cu asta văd că mă ocpuam atunci) fiindca mi se pare extrem de serios. Nu mondializarea, nici degradarea climei si nici deznationalizarea nu mi se par fenomene atit de grave ca feminismul fundamentalist, atroce. El este expresia unei eruptii de frustrare la nivel mondial si antreneaza o lavă plină de fantasme mizerabile care va matura o serie de valori precum familia, natalitatea, fidelitatea. In cele din urma, feminismul taliban va duce la cel mai perfect relativism moral.

(Cred că mă ridicasem în picioare declamînd aceste sentinţe şi dacă aş fi fost în locul Ancăi aş fi întrerupt imediat această farsă şi l-aş fi trimis la plimbare pe farseor).

- Feminista fiind, Danielle C. simtea nevoia sa imi comunice, la inceputul fiecarui week-end, că nici de data aceasta nu va veni acasa. Nici nu isi putea inchipui, saraca fata, cit de dulce mi se parea aceasta amenintare. Fiindca asta e reactia fireasca a barbatului in fata agresivitati feministe: ajunge sa doreasca absenta femeii, sa sarbatoreasca fiecare plecare. In fine, vineri dimineata, Danielle C. imi facea un instructaj strict cu privire la soarta pisicii Roseille, cu care aveam sa imi petrec week-end-ul. - Faites attention, George, ai aici doua conserve. Una i-o oferi simbata dimineata si cealalta duminca dimineata. Sa te trezesti la timp, fiindca Roseille are tabieturile ei si daca nu si le vede indeplinite, se streseaza. - Am inteles, spuneam spasit, abia asteptind ca domnisoara sa traga usa dupa ea. Nu mai vazusem pina atunci conserve pentru pisici, nici nu imi inchipuiam ca exista asa ceva. Nici nu apuca bine fata sa incalice motocicleta din fata blocului ca si desfaceam prima conserva. Erau inauntru niste cirnati nitel fanati, ca sa ii placa felinei. Insa trebuie sa recunosc ca sosul era dumnezeiesc. Mincam atent, chiar foarte concentrat, ca sa pot savura fiecare inghititura si apoi stergeam farfuria cu miez de piine. In acest timp, Roseille mieuna din ce in ce mai nervos, mai isteric si numai citeva suturi o cuminteau si o faceau sa se lipeasca de perete. Numai pe linga perete mergea biata pisica atunci cind ma vedea, ceea ce probabil ca ii intarea Daniellei increderea in filosofia sa feminista. Daca nici macar o pisica nu are chef sa accepte compania unui barbat, ce mai poti cere de la o femeie !... Cert este ca o toamna lunga am furat de la gura unei pisici, ceea ce, probabil ca m-a tinut in viata. Iti multumesc, Roseille, acolo unde vei fi tu acum, in raiul tau plin de cirnati fanati. Luni dimineata, scena era de un comic absurd, nu degeaba eram conationalul lui Eugene Ionesco (a carui „Cintareata cheala“ as fi vrut sa o vad, fiindca se juca tocmai atunci la Chaillot, numai ca biletul costa cit cinci cutii de lapte). Cum intra Danielle pe usa, pisica ii sarea in brate si incepea sa miaune atit de explicit, incit mereu tremuram sa nu afle stapina ce crima comisesem. - Esti bolnava, Roseille, o intreba Danielle, ce ai tu, ce se intimpla cu tine? Si in fiecare luni dimineata, stapina alerga cu pisica la veterinar, neinchipuindu-si nici in ruptul capului care este adevarata boala a animalului. Asa se intimpla cu feministele talibane, nu mai ajung sa sesizeze nuantele adevarului din viata domestica. Ma bucur ca se intimpla acest lucru, fiindca nici nu mai merita sa-l sesizeze. Cine seamana minciuna, culege inselaciune.

(Vai, vai, vai, ce înţelept eram ! Cred că am povestit scena cu pisica de la Paris tuturor femeilor din viaţa mea. Desigur că e amuzantă, însă ce făceam eu acolo, mă comportam ca o cocotă masculină,nu ? Scuză-mă, dragă Anca, încearcă, dacă poţi, să ştergi aceste tîmpenii cu buretele, iar dacă este să nu ne mai vedem niciodată, atunci să fie măcar din această cauză, aş accepta-o)

- Cea mai ascuţită durere pe care o resimt este aceea că nu ştiu. Citeodata, se ridica in suflet, ca un val urias, spaima necunoasterii. Fac, atunci, un fel de acces de panică. De cele mai multe ori, acest puseu de intensitate aproape psihotica ma atinge, ca o criza epileptica, in librarii. Libraria este pentru mine, să ştii, ca o camera de tortura pe ai carei pereti sint insirate clesti si furci, bice cu plumbi si menghine. Iau in miini carti despre care stiu ca nu le voi putea citi niciodata si mă cutremur de parca as fi ars cu fierul rosu. Ies din librarie nauc, plin de umilinţă ca un aurolac, mi se pare ca toata lumea ar trebui sa ma priveasca ca pe un lepros, sa fuga de mine, sa evite atingerea. Traiesc sub teroarea propriei mele prostii si imi depling soarta care a facut ca anumite aspecte ale vietii sa imi ramina neintelese pina azi, iar altele sa se prefigureze a ramine obscure pina la sfirsitul vietii.

(Aici chiar că eram un bou ! Îî povesteam celei mai frumoase femei pe care o cunoscusem în viaţa mea, între patru ochi, singuri, cu patul albastru desfăcut la doi paşi de noi, ce teroare simt eu în librării. Să mă mai mir că nu e acum lîngă mine ?)

- Cea mai mare nesansa a fost ateismul rationalist pe care l-am cultivat cu incapatinare pina aproape de 40 de ani. Totul a pornit de la o intimplare, pe care o socotesc cea mai nefericita, de la un accident intelectual aproape singeros, care mi s-a intimplat in adolescenta. Am deschis Biblia, din intimplare, la parabola smochinului neroditor. Steinhardt o rezumă superb si ii urmez, acum, firul.Ascultă-mă , Anca ! Domnul urca de la Betania spre Ierusalim, intr-un moment de mare tensiune si efervescenta, in preajma episodului izgonirii din templu a vinzatorilor de porumbei si a schimbatorilor de bani. Iisus traia o stare de spirit inclestata, poate ca ar fi vrut ca lumea sa nu fie asa cum o vedea, ci asa cum o avea in sufletul Sau, adica perfect de buna, de generoasa, plina de iubire absoluta. Pleaca deci Domnul din Betania dimineata si pe drum i se face foame. Si vede, fiind inca departe, un smochin infrunzit. Se indreapta spre el nadajduind si gindind ca va gasi si roade. Il asteapta insa o mare deziluzie, fiindca pomul nu are smochine, fiindca nici nu era vremea smochinelor. Si atunci Iisus, suparat ca niciodata blestema pomul: in veacul veacului sa nu mai faca rod si nimanui sa nu ii fie de folos. Ceea ce se si petrece deindata, smochinul uscindu-se din radacini. Steinhardt descrie ceea ce am simtit atunci, la prima mea lectura din Scriptura, ceea ce am gindit in rationalismul meu cocoşat. Ce se poate infatisa mai nedrept, mai nemilos, mai strigator la cer? A oropsi si a usca un biet copac intru totul nevinovat! Nevinovat, desigur, dat fiind ca textul insusi recunoaste ca nu era vremea smochinelor. Daca nu era timpul menit rodirii de ce sa fi fost osindit smochinul? rationeaza cugetul simplu si curat al omului de bun-simt. Fie el necredincios ori si credincios - comuna impotrivire a insului normal in fata unui act de vadita inechitate. Şi cine s-ar incumeta sa-l contrazică? Speţa apare atit de sobră si de limpede: e o nedreptate, o icnire a mîniei, nu avem cum o nega, cum o camufla.

(Sper că în faţa inteligenţei ieşite din comun a Ancăi această parabolă să mă dea de gol, măcar în al doisprezecelea ceas. În fond, şi eu îi porunceam ei să rodească atunci şi acolo, să se îndrăgostească în minutul acela, altminteri la ce mi-ar mai fi trebuit. Poate că vreo cîteva zile la rînd am fost gata să zic şi eu: dacă nu mă iubeşti, usucă-te, numai că eu nu eram şi nici un barbat din lume nu putea fi Mîntuitorul ei).

- Două decenii am incercat sa inteleg actiunea lui Iisus si nu am reusit. Si nereusind, am pierdut enorm, excluzind dintre lecturile mele Scriptura si operele Sfintilor Parinti. A fost nevoie sa traiesc si sa mi se intimple si mie, in mic, de citeva ori, ceea ce I s-a intimplat Lui, in grandiosul dumnezeirii sale. Mi s-a intimplat ca un om sa fie, pe un anumit plan, creatia mea. Il zamislisem pe el, intelectual si instrumental, relational si experiential asa cum Dumnezeu ii facuse smochinului radacina, tulpina, frunze. La un moment dat, aveam nevoie de acel om, mi se facuse foame de anumite roade din crengile sale, o foame tensionata, intempestiva, care trebuia neaparat ostoita. Stiam ca nu e vremea acelor roade, ca timpul lor ve veni la soroc si atunci voi fi indestulat pe deplin, numai ca mie imi era foame atunci, atunci doream ca aceasta creatie a mea sa isi plece crengile si sa ma lase sa culeg roadele si sa ma satur de ele. Ceea ce urma sa vina la termen nu ar mai fi avut valoare, poate nu as mai fi putut astepta pina atunci, poate mi s-ar fi schimbat starea de spirit, poate as fi mincat alte poame si m-as fi saturat. Evident ca oricit l-as fi rugat pe omul acela sa faca rabat de la logica, de la reguli si pe loc sa imi daruiasca roadele sale, ca o rasplata a faptului ca eu il creasem, datorita mie exista si rodea, acest lucru nu a fost posibil. Chiar si Steinhardt se opreste la un pas de deplina intelegere a parabolei. Nu spune ca Iisus omul avea nevoie de sprijin din partea maslinului zamislit de Iisus creatorul. Avea nevoie de roadele lui atunci, fiindca peste putine zile se apropiau schingiuirea si rastingirea, moartea si invierea, invierea si inaltarea, asadar plecarea din lumea smochinilor si a roadelor lor. Iisus a fost stupefiat sa afle ca o regula data de El smochinului, regula rodirii la soroc, este folosita impotriva Sa, ca restrictie logica, ca limitatie incapatinata. Creatura isi umilea creatorul explicindu-i ca asa e ea facuta si nu altfel. Cit de logic si, in acelasi timp, cit de umilitor!

(Cred că mă ridicasem din nou în picioare şi tare-mi e teamă aă aceste cuvinte le strigam în urechile Ancăi. Iartă-mă, dacă poţi, fată frumoasă, aşa credeam eu atunci că m-aş putea mîntui îm faţa ta, adică prin dialectică, ori, vorba sfîntului Ieronim, nu îi e dat păcătosului să se izbăvească astfel. Iar încep, Doamne, nu mă lăsa !)

- Numai traind, in minuscul, parabola smochinului, m-am putut intoarce la Scriptura si, m-am putut duce, tirziu, prea tirziu, la Filocalie. Si astfel am ramas un prost facut gramada, irecuperabil. Cam mare este insa orgoliul prostului care se defineste pe sine ca fiind prost. Stiu ca nu stiu nimic, spunea Socrate si tirziu am inteles ca afirmatia sa era un acces de trufie. Cine nu are duhovnic sau cel putin un mentor ar face bine sa nu se aventureze In lungi cruciade de lectură. Sa îţi spun ce am patit eu. Marii mei profesori au fost, în adolescenta, Platon, Freud si Dostoieveki. In lipsa unui calauzitor prin jungla paginilor lor, m-am ratacit si tare ma tem ca ratacit voi ramîne pIna la sfîrsitul vietii. Iata în ce chip mi-am pierdut busola cu cei trei. Dialogurile lui Platon m-au facut să cred ca puterea de judecata a omului este suverană. Ori de cîte ori treceam printr-o situatie de viaţă, ma apucam sa construiesc lungi rationamente pentru a ajunge la un raspuns logic. Numai ca viata nu se supune logicii, asa cum logica nu se supune vietii. Cu Socrate de mîna, omul nu ajunge nicaieri, merge în cerc, se întoarce pe unde a mai trecut o data. Normal, cum sa te scoata la poteca ce duce spre casa un orb, unul care stie ca nu stie nimic ?! Imi e mila de Socrate ca nu l-a cunoscut pe Iisus aici, pe pamînt, si sper din tot sufletul sa fi ajuns sa-L cunoasca în ceruri, chiar înainte de întruparea si coborîrea Sa pe planetă. Lui Socrate era cît pe-aci sa îi cada solzii de pe ochi si sa devina proroc, anuntIndu-L pe Iisus, numai ca ori de cîte ori, în marea sa bunatate, se apropia de adevar, forta magnetica a iluminismului pagîn îl tragea Inapoi, de pe buza mIntuirii. In adolescenta, nu visam sa fiu nici Billy the Kid, nici Old Satterhand, nici capitanul Grant, visam sa fiu unul dintre discipolii lui Socrate, eventual Alcibiade, care era frumos si inteligent deopotriva. Sigur ca un duhovnic m-ar fi oprit sa-mi fac idol din Socrate si discipolii sai, mi-ar fi aratat importanta gîndirii lor In formarea constiintei universale, mi-ar fi aratat ca socraticii sînt o etapa, nu un capat de drum. Flamînd de pIine si flamînd de carte, insomniac si entuziast, m-am Invîrtit In cerc zeci de ani, cautînd sa definesc cuvintele, precum marele meu maestru. De unde sa stiu eu ca vorbele omului sînt cu atît mai răsunatoare cu cît sînt mai goale de iubire? N-am stiut si nimeni nu mi-a spus acest lucru. Psihanaliza m-a lovit ca un val urias la 18 ani si m-a culcat la pamînt, de unde abia daca m-am ridicat într-o rîna pîna în ziua de azi. Am învatat ca omul este o triada gata sa plezneasca de tensiune. Am învţat ca toţi trecem viata Incercînd sa îmblînzim si sa facem sa se suporte cele trei fiare care ne alcatuiesc: inconstientul, constiinta si supraeul. La 20 de ani, organizam cu prietenii turniruri în care peroram fiecare cîte o zi si o noapte despre coşul de gunoi care sîntem si în care se afla resturile mai mult sau mai putin macerate si putrezite ale permanentelor noastre fantasme. Lucram la spitalul de nebuni aplicînd teste de psihologia profunzimilor, lesinînd de uimire cînd vedeam ce mîl murdar aduc din straturile adînci ale omului sonde psihologice precum testele Rorsach si Szondy. Daca as fi avut un duhovnic (fiindca un maestru nu ar mai fi fost de ajuns) as fi aflat ca iubirea poate lega într-un tot unitar etajele psihismului si ca daca avem iubire cIt un bob de mustar putem face curatenie în lada de gunoi a inconstientului personal. Niciodata nu se poate face curatenie acolo! îmi strigau In urechi profesorii si asistentii, colegii si chiar bolnavii cu care stateam de vorba. Nimeni nu poate coborî In infernul personal si sa iasa In acelasi timp cu mintile întregi de acolo, îmi spuneau cartile pe care le îndrageam atunci ca pe niste idoli. Nu aveam de unde sa stiu ca iubirea dreneaza fantasmele si face sa curga zoaiele eului în canalul colector de mizerii al supremei iertari. Un duhovnic mi-ar fi spus aceste lucruri si nu as mai fi fost prostul îngramadit de astazi.

(Mda, măcar aici eram sincer, cred că Anca şi-a ascuns un zimbet, numai că eu nu vedeam nimic, eu vorbeam).

- Omul înduhovnicit scapă din ghearele lui Freud şi Lacan, cu subtilele sale transpuneri semantice ale mizeriei, poate ca a intuit aceasta sansa a crestinului de a se arhitectura altfel decît psihanalitic. Un duhovnic m-ar fi pus sa fac psihanaliza Mîntuitorului si as fi ajuns singur la concluzia că acest Om a fost fără păcat, deci fără fantasme si fara inconstient. Iar de aici as fi tras tot singur concluzia ca se poate tinde asimptotic spre acest model. N-am avut aceasta sansa si nu am acordat nimanui si cu atît mai putin mie, prezumtia de nevinovatie.

Gata, mă epuizasem ? Da de unde ! Cred că ajunsesem, în dimineaţa aceea - era deja dimineaţă, vorbeam de ore - să o iubesc atît de mult pe Anca, încît eu nici nu mai auzea ce spuneam,auzea doar vocea unui bărbat peste măsură de îndrăgostit).

- In „Povestire despre Antichrist“, Soloviov rezolvă problema într-un mod magnific, istorisind Intîmplarea a doi monahi din pustie. O ştiu pe de rost povestea aceasta, ţi-o spun ?

- Păi, Doamne, nu mă lăsa, cum să nu mi-o spui ?

- In desertul nitric îsi cautau calea spre m]ntuire doi pustnici. Grotele lor nu se gaseau la mare departare una de cealalta, însa cei doi nu vorbeau niciodata între ei, arareori doar razbateau psalmii unuia pîna la celalalt. Si astfel petrecura ei ani multi, si începu faima lor sa se raspîndeasca prin tot Egiptul si prin tarile dimprejur. Si iata ca într-o buna zi, reusi diavolul sa le vîre în suflet, la amîndoi deodata, un gînd. Si acestia, nespunînd nici un cuvînt unul altuia, îsi luara coşuletele si rogojinile de ramuri si frunze de palmier la care lucrasera si o pornira împreuna spre Alexandria. Aici Isi vîndura munca si apoi trei zile si trei nopti chefuira cu betivii si cu desfrînatele, dupa care se înapoiara în pustiul lor. Unul dintre ei plîngea cu lacrimi amare si se vaicarea: - O, nenorocit ce sînt, acuma sînt complet pierdut! Nu-s rugaciuni care sa spele asa destrabalare, asa scîrna. Gata, s-au irosit în zadar toate posturile, toate veghile si rugaciunile mele, am pierdut într-o clipa totul, pentru totdeauna! Celalalt, mergea alaturi si cînta psalmi, cu glas plin de bucurie. - Ce-i cu tine, au ti-ai pierdut mintile? -Adica? - Pai, de ce nu te framînti si nu te vaiti? - De ce m-as vaita? - Cum asa, dar Alexandria? - Ce-i cu Alexandria? Slava Celui de Sus ce ocroteste acest vestit si voios oras! - Dar noi, noi ce am facut In Alexandria? - Se stie ce am facut: am vîndut cosuri, ne-am închinat Sfîntului Marcu, am mers si pe la alte biserici, am trecut pe la cuviosul cîrmuitor al orasului, am discutat cu donna Leonilla cea cucernica... - Dar de Innoptat unde am înnoptat, nu într-un loc al pierzaniei? - Pazeasca Dumnezeu! Seara si noaptea ni le-am petrecut la Curtea Patriarhala. - Sfinti mucenici! Si-a pierdut mintile... Atunci unde ne-am adapat cu vin? - Cu vin si cu bucate am fost ospatati la masa patriarhului, cu prilejul sfintei sarbatori a Intrarii In Biserica a Maicii Preacurate. - Nenorocitule! Da de sarutat, cine ne-a sarutat, ca sa nu mai pomenesc si de alte lucruri, mai rele? - Ne-a onorat cu sfîntul sarut la despartire parintele tuturora, preafericitul arhiepiscop al marelui oras Alexandria si al întregului Egipt, al Libiei si al Pentapolisului, judele universal, Kir-Timoteu, cu toti parintii si fratii alesului sau cler. - Oare Iti bati joc de mine sau ce? Ori pentru ticalosiile de deunazi si-a gasit diavolul Insusi lacas In tine? Cu tîrfele te-ai sarutat, nenorocitule! - Nu stiu în cine si-a gasit diavolul salas: In mine, care ma bucur de darurile Domnului si de bunavointa sfintilor preoti si-L laud pe Creator Impreuna cu toate creaturile Sale, ori pe tine, care Indemnat de diavol numesti casa preafericitului tata si pastor al nostru loc al pierzaniei, iar pe domnia sa si clerul iubitor de Dumnezeu Ii acoperi de rusine ca si cum ar fi femei pierdute. - Vai tie, ereticule! Urmas degenerat al lui Arie ce esti, prin tine graieste gura blestemata a ticalosului de Apollinariu. Si pustnicul disperat de caderea sa în pacat se napusti asupra tovarasului sau de drum si începu sa-l loveasca din rasputeri. Dupa care se îndreptara catre pesterile lor. Primul s-a chinuit toata noaptea, umplînd desertul de vaiete si urlete, si-a smuls parul din cap, aruncîndu-se pe jos si dînd cu teasta de pamînt. Cel de al doilea înalta bucuros si linistit psalmi. A doua zi de dimineata celui care se caia îi trecu prin cap un gînd: întrucît prin lungii ani de pîna acum primisem deja marea bunavointa a Duhului Sfînt, ce începuse sa se arate prin semne si minuni, apoi dupa ceea ce s-a Intîmplat, lasîndu-ma prada ticaloseniei trupesti am savîrsit pacat împotriva Duhului SfInt, ceea ce, dupa cuvîntul Domnului, nu se iarta nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni. Am dat margaritarul pur celest porcilor gîndului, adica diavolilor, acestia l-au calcat In picioare si acum or sa se întoarca si or sa ma sfîsie. Insa, daca oricum sînt pierdut, ce mai caut aici, în destert? Si se Intoarse la Alexandria, lasîndu-se prada vietii de desfrîu. Si cînd avu nevoie de bani, înhaitîndu-se cu alti cheflii de teapa lui, îl omorî si-l jefui pe un negustor bogat. Fapta fu descoperita, el supus judecatii orasului si, condamnat la moarte, muri fara sa se caiasca. Intre timp, fostul lui tovaras îsi continua viata de sihastrie si ajunse la cel mai înalt grad de sfintenie si mari minuni îi adusera slava, astfel încît numai la cuvîntul sau femei de multi ani sterpe prindeau rod si nasteau copii de parte barbateasca. Si cînd îi sosi ziua sfîrsitului, chipul sau uscat si chinuit înflori deodata de frumusetea tineretii, sclipi si umplu vazduhul de miros de ambră. Dupa moartea sa, asupra moaştelor lui facatoare de minuni se clădi o mînastire, iar numele lui trecu din Biserica Alexandrină In Bizanţ, şi de acolo nimeri în sinaxarul kievlean si moscovit. Aşa ca trebuie ţinut seama că nici un păcat nu e mai mare In afara de unul - disperarea. Celelalte nelegiuiri le savîrşiseră împreună, însa de pierit pieri numai unul, cel ce a disperat.

(Cred că Anca m-a luat atunci în braţe, înţelesese că nebunia mea se încheiase, totuşi, aici).

Template Design © Joomla Templates | GavickPro. All rights reserved.