Logo

PALIMPSEST - 2

Eram la restaurantul japonez din Cluj, fetele mîncau sushi şi tempura (din nu ştiu care plantă, oricum nu tempura de mure care îmi place mie) iar eu beam cea mai nefericită băutură din viaţa mea, un sake nici fierbinte, nici rece, adică aşa cum nu îi place nici Scripturii, cu privire la oameni, nu la băuturi, desigur, ci perfect călduţ, drept pentru care îmi venea permanent să îl vărs de la gura mea. Alături, se eşezase şi se lupta cu beţele de bambus o pereche stranie, tineri amîndoi, numai că tinereţea le era ascunsă de o crustă de urîţenie groasă, gri spre negru, ca pielea de pachiderm, mai ales ca amîndoi aveau nasuri lungi , cît trompele, în plus ea dezvăluind şi crupe grase, hipopotameşti. Fetele, adică Anca şi Roxi, deveniseră din ce în ce mai neliniştite, parcă ar fi ascuns sub masă o bombă artizanală şi tocmai se anunţase o razie, ceea ce nu mi se părea că sună bine, mai ales că eram indispus de gustul de aghiazmă păgînă a sake-ului şi voiam să mă amuz. Apoi, am auzit un ropot de rîs, oare de unde să fi venit, apoi altul şi altul, parcă aplaudau spectatorii la o operă burlescă, şi cînd colo descopăr că burduful cu rîsete se afla chiar la masa mea, îl strîngeau în braţe ca pe un cimpoi cele două fete cucuiete de care tocmai am amintit. Desigur, cei doi hipopo de alături se sesizaseră, luaseră poziţii, fiecare, dar nu de luptă, ci de umilinţă, dacă se poate spune aşa, fiindcă înţelegeau că rîsul este pentru guşile, nasurile, ochii, cefele şi toate celelalte ale lor. Naşpa. În asemenea situaţii plec la toaletă, de fapt în asemenea situaţii nu mai fusesem pus, iar la toaletă nu poţi să te eternizezi nici la restaurant, chiar daca nu eşti într-un Boeing.Mai mult, după revenirea mea în decor, fetele mi-au făcut şi un pic de cultură generală, explicîndu-mi că aşa rîd ele, că o dată nu s-au putut abţine nici într-o capelă iezuită, ceea ce era de înţeles măcar pentru că iezuiţii parcă ar fi fiii unei capre papistaşe. V-a plăcut poanta, hai ca devenim un pic isterici (mă refer la mine, autorul) fiindcă ne aşteaptă vremuri grele (mă refer la vremurile textului).Rîdem, zic fetele, nu ne putem inhiba, este defectul nostru şi ni-l asumăm, fiindcă, nu-i aşa, acum e moda asumarii, zic eu, ne asumăm rahatul, nu îl mai ignorăm ca în istoria multimilenară şi încă nescrisă a budei. Buda-i Deleanu, nu-i aşa, ca tot sîntem în zonă, am încercat eu un şiretlic pentru ca rîsul să pornească spre altă direcţie decît spre a celor doi hipopo deja morţi de jenă.

Încă de la uşa restaurantului, după ce am rămas singuri, i-am spus Ancăi că rîsul ei, doar al ei mă interesa, a fost crud, fiindcă hipopo ar fi putut fi nu iubiţi, ceea ce mai lăsa o portiţă de iertare, să stea acasă şi să nu îşi exhibe hipopotănismele prin restaurantele oamenilor neatinşi de pachidermită, ar fi putut fi frate şi soră, Doamne fereşte, Ancacuţa,i-am spus, ar fi fost totul de o cruzime mai mult decît japoneză.

Oare de ce am avut nevoie să povestesc scena asta ? Cine poate şti, vorba personajului nostru. Poate că e un amănunt semnificativ faptul că Anca, auzindu-mi reproşurile, parcă a căpătat un fel de paloare, oricum nu a mai privit o vreme decît în faţă, drept, aproape fix, gînditor. Ce o fi fost în mintea ei, dar în a mea,pentru că, în fond, de cînd e rîsul oprit, nu zicea si Eco despre Aristotel că a scris o carte despre rîs ? Cine sînt eu să opresc rîsul, să fac baraje pentru hohote ? Cine sînt eu să fiu...cum să fiu ? Rigorist.

Cine sînt eu ? Sînt autorul. Pe bune, să nu ziceţi că nu v-am spus, mai ales că acum, pa-ra-pam-pam, începe dansul săbiilor, marea chelfăneală, scrîşnirea dinţilor, răsucitul morţilor în groapă, începe lungul drum al zilei către noapte şi al iubirii către moarte. Cu-cu vinte mai simple, facem pauză de roman şi ne întoarcem la reportaj, fiindca de asta ne plăteşte (cine ne plăteşte nouă tot ? Dumnezeu ne plăteşte) mandatarul.

Template Design © Joomla Templates | GavickPro. All rights reserved.