Logo

MISIUNE ÎNDEPLINITĂ - 1

- Cum eşti ? Întrebarea, la obiect, mi-a pus-o chiar azi, la telefon, prietenul meu, editorul.

- Nu sînt bine,i-am spus, am urcat personajul prea sus, într-un aer irespirabil şi din cauza asta nici eu nu mai respir, adica nu mai dorm, nu mai mănînc, mă gîndesc că pe astfel de înălţimi nu se mai poate întîmpla nimic, nici o acţiune nu mai e posibilă, Anca nu mai poate face altceva decît să stea şi să privească lumea ca o icoană.

- Concret, modelul tău, adică fata Anca Gligor, ce mai face ?

- Ţie îţi pot spune, dar în carte nu am cum să o pun pe Anca să facă ceea ce face.

Îi dau prietenului veşti despre persoană, adică despre Anca omul. N-a comis nici o crimă, evident, atîta doar că în conformitate cu portretul din roman comportamentul ei ar fi trebuit să fie altul. Uite că ori portretul e fals, ori ceea ce face Anca acum nu e în regulă,aş înclina spre prima variantă, în sensul că eu am exagerat, am creionat un model fals.

- Păi şi Leonardo a creat un model fals, nu asta să-ţi fie ţie grija, îmi răspunde prietenul meu, la urma urmelor toate modelele sînt mai mult sau mai puţin false, chiar şi zugrăvirea lui Iisus în evanghelii.

Ideea îmi convine, mă linişteşte un pic. Editorul e în formă sau cel puţin aşa încearcă să pară, ca să mă scoată pe mine din stare:

- Apropo, ştii ce cred că le-a zis Iisus celor care voiau să o lapideze pe Maria Magdalena ? Cred că le-a spus, bă, nu fiţi nebuni, dacă omorîţi o femeie, trebuie să le omorăţi pe toate, mai bine lăsaţi-o-n pace, în treaba ei, de ce să faceţi o excepţie, fiindcă asta ar fi, în fond, uciderea aceasta, o discriminare nefondata. Iar ăia au lăsat pietrele să cadă, nu le convenea ideea de a-şi ucide nevestele, mamele sau fiicele, nimeni nu ar fi avut curajul ăsta şi bine că s-a întîmplat aşa.

- Ştii povestirea aia a lui Capek, l-am întrebat eu, despre Romeo şi Julieta ? Cică nici nu murise Shakespeare cînd un tînăr englez se afla noaptea, singur, ps străzile din Verona şi ploua, ploua de mama focului. Un abate deschise fereastra şi îl pofti pe călător înăuntru, îi puse în faţa merinde, îi turnă o cană cu vin, numai că pe tînărul anglez îl interesa o chestiune şi anume ce se mai aude despre Romeo şi Julieta, familiile alea ale lor au suferit, se mai ceartă ? La început abatelui nu îi pică fisa, apoi zise "A, parcă îmi aduc aminte, era unul Romeo, cam golan, neserios, cum să i-o dea Capulet pe Julieta tocmai lui, fata s-a măritat la Padova (parcă) şi e fericită, are şapte copii,iar Romeo Montague nu ştiu ce a făcut, s-o fi îmbarcat pe vreo corabie, că oricum era coate goale".

- A, păi şi Laura lui Petrarca n-a făcut la fel ? El scria, ea făcea copii, ce naiba, asta-i viaţa,e plină de umor.

În următoarea jumătate de oră am stat de vorba despre chestii de astea, adică i-am zis prietenului că alta era mentalitatea sexuala pe vremea lui Petrarca, poetul putea presupune că iubita lui e plină de puritate, pe fond, fiindcă nu mergea la epilat, la sală, nu se întîlnea la un suc cu prietenele (asta, totuşi, se întîmpla, dar în salon) nu făcea sex oral (cine poate şti ?) aşadar sonetele şi canţonele, baladele şi madrigalurile puteau să îşi încingă hora mai departe, liniştite. Ah, apoi Dante cu Beatrice a sa, pe care o vede numai de trei ori în viaţă, era deja prea mult, daca o mai vedea o singură dată se ducea pe apa sîmbetei Divina Commedia, domnule, bărbaţii ăştia sînt nebuni, dacă cei doi mari poeţi au putut da asemenea exemple tîmpite, ce să mai zicem de mine, de tine...Atenţie la aceste distinse doamne, mă refer la nobila florentină Bice di Folco Portinari şi la franţuzoaica Laure de Noves, ele nu au protestat, i-au lăsat pe distinşii precursori ai Renaşterii să le iubească şi să le proslăvească pînă la cer şi înapoi. Numai că dacă punem în şir, una lîngă alta, pe Beatrice, Laura şi Anca, pe cine trebuie să scoatem, care nu se potriveşte în trinom, ia ghici ? Pe Laura, nu-i aşa, că a murit de ciumă, pe cînd în cazul Beatricei şi al Ancăi, doamne fereşte de chestii de astea, hai că mai glumim şi noi, ca băieţii.

- Bine, zise editorul şi prietenul meu, mai spune-mi doar dacă Anca reală citeşte despre Anca imaginară. Şi dacă citeşte, ce zice, cum i se pare madrigalul tău ?

Lui i-am dat mai multe detalii, aici nu pot să spun decît că Anca da, citeşte, merge pînă acolo încît înţelege că e şi realitate şi ficţiune în portretul ei şi că am dus analiza pînă în pînzele albe doar aşa, ca să explic mai bine cum s-au petrecut lucrurile cu poetul.

- Chiar aşa, cu Florian Silişteanu şi Anca Gligor care a fost povestea, ce informaţii ai, cum interpretezi chestiunea ?

- Să ştii că am crezut că istoria asta e complicată, de fapt e mai simplă decît credeam şi iată de ce. Poetului i-a plăcut femeia enorm şi a făcut totul pentru a intra în viaţa ei, a lansat o fumigenă cu metafore, boemă, singurătate, geniu, iar ea i-a deschis uşa şi i-a spus "poftiţi înăuntru, nefericite domn, vă înţeleg frămîntările şi voreau să compătimesc alături de dumneavoastră", numai că de aici înainte s-a petrecut un fel de ciocnire a civilizaţiilor, vorba lui Hungtington. El e cabotin, superficial, isteriod, între noi fie vorba aşa sînt scriitorii, mai ales poeţii,tu şti bine cum stau lucrurile, iar acest Silişteanu chiar e poet, dacă s-ar fi cultivat, poate ar fi reuşit să dea o operă, dar şi aşa, ca poet naiv, nimereşte cîteodata versuri excepţionale, în fine,ea e serioasă, deloc veleitară şi cu acel bun simţ pe care îl au cei care i-au citit pe Eminescu şi Sadoveanu, nu şi sau nu doar pe Nichita şi Patapievici. Pînă la urmă, e între ei doi o uriaşă diferenţă de educaţie, de instrucţie, fiindcă el nu are nici bacalaureatul, iar ea, oricît ar părea de paradoxal şi nu mai insist de ce, chiar e medic, ori diploma asta nu se obţine uşor, îţi trebuie sînge în instalaţie pentru a-ţi vedea poza pe ea. Bun, la asta mai adaugă şi faptul că ea e excepţional de frumoasă şi carismatică, iar el e cu vreo cincisprezece ani mai bătrîn şi acum ai cam toate datele problemei pentru a vizualiza următoarea scenă de cuplu. Într-o noapte, poetul se înfierbîntă, se scotoceşte de nişte manuscrise, recită în draci, are vocea plină de căldură, eu aş zice că e patetic, jalnic chiar, mă rog, el îi dă înainte cu "ardumaş, femeie coapsa-ţi mişcă" sau cam aşa ceva, ea se uită speriată dacă a făcut ceva nepotrivit, îşi trage pantalonii de la pijama pe ea ca să nu aibă poetul motiv de prea multă poezeală, iar dumnealui nu ştie ce să facă, să rămînă un trubadur plin de frămîntări şi puritate ori să îi tragă vreo două fiindcă nu cade în genunchi extaziată, cum lui probabil că i s-o fi întîmplat de zeci, de sute de ori, cu diferite muieri, numai că Anca e alt stil. Aşadar, şi-o fi spus omul, dacă nu merge cu poezia, să încercăm cu scula, poate avem mai mult succes. Zis şi făcut, numai că, ghinion, femeia nu e o demonstrativă, partea ei tare nu e retorica, de aici îi vine de fapt şi farmecul, numai că cine să priceapă asta, Silişteanu ? Lui i s-o fi părut pe dos că nu primeşte aplauze nici pentru poeme, nici pentru puleme, aşa încît, ca actorii bătrîni şi răsuflaţi începu să le solicite, apoi sa le cerşească şi pînă la urmă să le implore în genunchi, dacă eram eu acolo strigam la spectatori, de fapt la spectatoare, aplaudă, fată, ce, te dor mîinile ? N-am fost acolo, femeia s-a dus la duş şi la întoarcere chiar o fi avut chef să doarmă, numai că pe poet îl mînca în cur, a început să pună întrebări nepotrivite de felul "aşa e că sînt genial, aşa e sînt dotat, aşa e că mă iubeşti" şi pînă să apuce ea să răspundă, că de, pe la Cluj se răspunde mai încet un pic, el pac, ia cuţitul şi i-l pune la bergată repetînd chestionarul de mai sus, scenă pe care o ştiu de la ea şi nu o văd inventînd asemenea chestii terifiante, aşadar o întreabă cu braţ armat cum sta treaba cu poezia şi fututul, moment în care apaluzele pornesc ca de pe banda unui inginer de sunet, ea îi spune da, eşti aşa şi pe dincolo, nu am mai văzut unul ca tine niciodată. Stop cadru. Mai eşti ?

- Sînt, zice editorul şi amicul meu, dă-i înainte că sînt încă multe lucruri de neînţeles.

- Imediat te luminez, fiindcă ia ascultă ce s-a întîmplat peste cîteva secunde. El lasă cuţitul jos, jenat, normal, se preface că a glumit, mulţumit de rezultat, îşi zice că vorbele alea le putea obţine şi fără violenţă, numai că aşa e ea, mai proastă şi trebuie să i se aducă aminte să mai spună şi adevărul cînd e vorba de atîta talent , numai că femeia în loc să tacă din gură îi zice "dacă aşa îţi place ţie să mă ai, aşa mă ai", vorbe cam în doi peri după cum i se pare lui, fiindcă intuieşte că nu ar fi chiar de bine, numai că nici scena cu cuţitul la gîtul ei nu o mai poate repeta, aşa încît urmează scena cu cuţitul la gîtul lui, aşa făcea şi unul dintr-o piesă a lui Victor Ion Popa: "mă tai la gît dacă nu mă iubeşti", numai că ăla din piesă era o puşlama simpatică, poetul nostru fiind unul destul de suferind, mă refer la un fel de nevroză anxioasă cu elemente pitiatice, mai pe scurt la un pui de isterie pe care cred că îl hrăneşte cu mîna lui.

- M-ai omorît, zice editorul, dură scena, dar ia spune, de ce nu l-a dat pe uşă afară după chestiunea asta, ori măcar a doua zi, cum dracu` de a continuat aşa ?

- Nu e nici o filosofie, poetul ştie să stea în genunchi, să îşi ceară iertare, face cocteiluri ameţitoare din eşti proastă, eşti genială, eşti urîtă, eşti minunată, ea servea zilnic din alcoolul asta cam puturos, cam contrafăcut, dar alcool totuşi, trăscău,el îi turna pe gît zeama asta ameţitoare drept pentru care umbla turmentată, iar la toate astea se adaugă şi faptul că încerca să reziste pe baricade, mai bifase unul şi ar fi luptat să nu treacă foarte repede mai departe. Ceva nu e în regulă nici cu ea, se complace în situaţii toxice, eu cred ca e vorba de o nostalgie a autodistrugerii, nu degeaba am descris-o cum am descris-o, e fragilă, totuşi, e din altă lume, e cam flower-power dacă mă înţelegi ce vreau să zic,în alte vremuri s-ar fi luat după vreun rocker celebru şi l-ar fi urmat murdară şi jerpelită prin toată ţara, în alte vremuri şi cu altă educaţie, nu uita însă că familia ei este una fără reproş.

- Şi cu maşina, cum a fost cu maşina ?

- A fost apogeul manipulării, el chiar era de bună credinţă pînă la un moment dat, îşi dorea să rămînă cu ea, să îi facă un copil...

- Serios ?

- Păi ce crezi, sigur că da, numai că ea lua anticoncepţionale, le ţinea pe frigider, la vedere,însă nici el nu mai voia să vadă decît ce îi convenea, amîndoi aveau cîte un ochi lipsă, ca să zic aşa. Numai că ţine-te bine, aici e aici, îţi spun una care te va lăsa cu gura căscată şi anume că el a păcălit-o şi a trecut pe numele lui această maşină nu atît din ticăloşie, cît din dorinţa de a o vedea legată de el şi prin asta, de a avea un fel de gaj, cu gîndul că nu lasă ea o maşină şi fuge, numai că iată că a lăsat-o şi a fugit.Nu a cunoscut-o pînă la capăt pe Anca.

- Să facă bine şi să i-o dea înapoi !

- Aşa ar fi normal, aici intervine natura lui de băiat bătrîn obişnuit cu mila, cu pomenile, îmi vine să îi zic Milăşteanu, nu Silişteanu, însă mai e ceva, maşina e singurul lucru care îl mai leagă de ea, ar vrea să facă puşcărie pentru asta tot din spiritul acela de disperare, să arate că pentru ea e în stare să suporte orice tortură. În plus,vrea să o vadă, chiar şi dacă la tribunal, dar numai să o vadă, băiatul asta o iubeşte pe Anca şi nu o va uita niciodată.

Vorbim deja de două ore,îl simt pe prietenul meu că ar vrea să pună o întrebare şi îi zic să o pună, că pot răspunde direct şi fără ocolişuri la orice, nu ştiu dacă în carte voi fi în stare să fac asta, dar cu el da, precis, doar ne ştim de zeci de ani.

- Două întrebări, nu una singură. Tu o iubeşti ? Cartea de ce ai scris-o ? Răspunzi doar dacă te crezi în stare şi dacă vrei, în fond e treaba ta, mie textul îmi place, chiar dacă e, pe alocuri, destul de exaltat, însă e publicabil, se citeşte cu plăcere, ai şi pagini memorabile de roman de iubire, insă te ascult, las-o încolo de carte, mie îmi pasă în primul rînd de tine.

- Îţi răspund la amîndoua întrebările deodată spunînd că îmi iubesc personajul Anca Gligor, îl iubesc la nebunie, cu patimă, cînd voi termina de scris va fi ca o despărţire veşnică, nu voi fi în regulă în acel moment, orice autor se bucură cînd termină o carte, eu voi fi însă disperat, cred ca va fi singura mea carte din care voi reciti, din cind în cînd, numai să mă reîntîlnesc cu ea, cu femeia asta stranie şi cu un caracter exemplar.

- Nu e mai firesc să te reîntîlneşti cu femeia decît cu personajul ?

- Faţă de femeie mă simt oarecum vinovat, am scris-o cu forţa, ca să zic aşa, am violat-o prin scris, dar şi iluştrii ăia de care vorbeam mai devreme au făcut la fel cu Beatrice şi cu Laura, în fond bietele fete poate numai să se bată cîmpii despre ele nu or fi avut chef sau, mai ştii, poate se vor fi simţit onorate, n-am idee,cert este că puteam să nu scriu, să mă abţin, nu tot ce este trebuie scris.

Aici m-am lansat într-o lungă şi cam confuză pledoarie despre caracterul Ancăi Gligor pe care eu îl consider punctul forte al personalităţii ei, mai presus chiar de cum arată, cred că în toate situaţiile ceea ce atîrnă cel mai greu în luarea deciziilor ei este să nu rănească, să nu distrugă, să îşi ţină cuvîntul dat, parcă o aud: "l-am dat, l-am dat, asta este, mă voi ţine de el", pe mine chestiunea asta ma emoţionează profund.

- Cred că Anca ar fi în stare să facă orice, să încalce chiar una sau mai multe dintre cele zece porunci, pentru a nu provoca durere, i-am spus eu prietenului meu, şi l-am simţit dintr-o dată uimit, parcă îşi ţinea respiraţia.

- Explică-mi.

- Nu ştiu dacă mă simt în stare, dar ca să te şochez, îţi spun că fata asta s-ar putea, la limită, chiar prostitua dacă ar şti că în felul acesta evită o durere, închide o rană, mîngîie o frunte, eu aşa o simt, desigur că exemplul cu prostituţia nu e cel mai nimerit, însă o vad în stare, de pildă, să îşi batjocorească trupul şi sufletul pentru a respecta o valoare cum ar fi prietenia sau dragostea celuilalt, sau cuvîntul dat.

- Scrie asta, dar povesteşte întîmplări, nu construi eseuri.

- Îmi pare rău dar aiasta nu se poate, Majestate, ştii cum îi zicea Lascăr Catargiu lui Carol Întîi, la fel îşi spun şi eu ţie, ca editor, că anumite chestiuni care ţin de viaţa Ancai Gligor nu trebuie povestite, chiar dacă "Albastru circular" va fi o carte care înclină spre eseu, ori eşuează în eseu, ori cum vrei să numeşti acest fenomen, aproape nu mă interesează, chiar cred că am datoria să mă sacrific, daca nu e prea mare cuvîntul, ca autor pentru a lăsa anumite chestiuni care ţin de sufletul Ancăi doar în sufletul ei.

- Scriitorul îşi sacrifică o carte pentru personajul cărţii, asta îmi place, mai zii...Însă îţi mai pun o întrebare şi anume de ce nu ai ales un alt nume, de ce Anca Gligor, putea să fie Anca şi atît, atunci ai fi fost liber să scrii ce vrei, ce te taie pe tine capul.

- Poate să sune patetic ?

- Să sune adevărat, că doar sîntem prieteni, nu te considera interogat, spune ce gindeşti doar.

- Bine, îţi spun, numai că ţi se va părea straniu. Pur şi simplu am vrut să se ştie că acest personaj există, că Dumnezeu mai face şi astfel de oameni, mă rog, că un om se poate costrui pe sine astfel, ori cum vrei să gîndeşti chestiunea asta. Undeva, în Europa, nu doar în cartea mea, există un asemenea om şi eu am vrut să îi prestez omagiu, ca domnii Dante şi Petrarca Laurei şi Beatricei, ele tot cu numele lor real au intrat în literatură, sau aproape real, de ce, întreaba-i pe ei, poate că au gîndit exact ca mine, că e bine să se ştie că astfel de frumuseţi chiar există. Nu sînt Petrarca ori Dante, nu sînt nici cît un atom din fiinţa lor, dar atitudinea cred că e aceeaşi, pricepi ? Am întreaga lor atitudine, bună sau rea, am ştiut asta de cînd m-am apucat să scriu.

- Şi ai vrut să intre şi Anca în literatură, mda, e o chestie...

- Intră, va intra, nu contează cît de bună va fi considerată cartea asta, chiar cronicile cele mai distrugătoare vor fi nevoite să consemneze că există o femeie tînără şi frumoasă pe nume Anca Gligor care a capabilă să se sacrifice pe ea pentru a nu provoca durere. Dacă un singur cititor va afla că aşa ceva există în realitate, poate va considera că această lume e totuşi una nu chiar atît de rea pe cît pare la prima vedere.

- Din acest punct de vedere...misiune îndeplinită, ca să zic aşa.

- Da, misiune îndeplinită.

Am oftat cînd am spus asta. În fond, poate că am vrut ca Albastru circular să fie o carte care să o readucă pe Anca la mine, ori să o aducă, fiindcă dacă în carte pot spune că a fost a mea, în realitate nu am cum să susţin asta, ba chiar aş jura că nu e adevărat, Anca nu s-a culcat niciodată cu mine, nu avea de ce să o facă, ar fi trebuit să se îndrăgostească şi nu văd de ce o fată cu asemenea calităţi s-ar fi putut îndragosti de un simplu gazetar de provincie, mai bătrîn ca ea cu aproape un sfert de secol. Există o măsură în toate şi aici îmi văd lungul nasului. Cum se explică însă scenele de la Cluj, pasajele erotice, tot restul ? E atît de simplu că poate nici nu ar trebui explicitat, fiindcă în carte există un personaj numit Anca Gligor, numai că un personaj numit Gheorghe Smeoreanu nu cred să existe, au nu am scris niciodată aşa ceva.

- Stai un pic, sări prietenul meu, căruia tocmai îi spusesem aceste lucruri, poate însă cu alte cuvinte. Tu vorbeşti în carte la parsoana întîi, te presupui pe tine implicat permanent, tu eşti acolo, exact tu, Gheorghe Smeoreanu, care acum spune că nu e.

- Chiar nu e, personajul respectiv e doar un personaj care face pe autorul, care scrie o carte, scrie că scrie o carte, scrie că scrie că scrie o carte şi aşa mai departe, ca în oglinzi paralele, poţi spune că e o punere în abis, că e ce vrei tu, numai că aş fi fost eu iubitul Ancăi Gligor, eu adică eu, asta nu poţi să bagi mîna în foc.

- Mie, ca prieten, îmi spui, aşa e ? Îmi spui adevărul.

- Du-te naibii, ăsta e adevărul, nu căuta altul că nu îl vei găsi la mine, întreab-o pe ea.

- Pe ea, care ea, Anca reală sau Anca din carte ? Aş întreba-o pe Anca din carte, întreab-o tu, doar tu eşti autorul ei.

- Anca, Anca din viaţă, ca şi cea din carte vor gîndi la fel şi vor spune domnule, dacă bărbatului acesta îi facă plăcere să susţină că a fost iubitul meu, dacă îl satisface pe el să se ştie că am făcut dragoste, atunci eu nu am nimic împotrivă, nu vreau să îi provoc vreo durere căutînd un adevăr care nu i-ar face bine şi care, pînă la urmă,în comparaţie cu starea de bine a cuiva, nici nu e aşa de important.

- Aşa gîndeşte Anca ?

- Sută la sută, tocmai ăsta e genul de raţionament şi de acţiune care o caracterizează, aici e nebunia, de asta spun că sînt îndrăgostit de acest personaj, poate chiar de această femeie, o alta ar fi sărit de fund în sus imediat, ar fi dat dezminţiri în gazete, m-ar fi sunat şi mi-ar fi spus că o compromit, că mă da în judecată, că îi voi plăti daune morale. Nu e aşa în viaţa asta ? Ba, aşa e şi tu şti asta, numai că eu am avut norocul să întîlnesc o altfel de fiinţă, de pe altă planetă.

Te-a sunat, totuşi. Ce a spus ?

- M-a întrebat dacă sînt bine, a spus că asta contează în viaţă, articolele, chiar şi cărţile sînt mult mai puţin importante decît o viaţă de om. Am crezut că nu aud bine, că e o ironie, m-am oprit cîteva secunde, nu ştiam ce să mai zic, apoi ea a repetat întrebarea, adică sînt sau nu sînt bine, că de asta m-a sunat, nu să discutăm despre o carte care se scrie pe internet, internetul cu ale lui, oamenii cu ale lor. Atunci am fost sigur că e o batjocură şi am vrut să fiu cel care loveşte primul, i-am strigat că îşi fute viaţa, că nu îşi găseşte drumul firesc, că minte, că înşeală, eram furios la culme, sau mă prefăceam că sînt, oricum, mă pişam pe mine de teama a ceea ce avea să urmeze după întrebarea aia despre cum îmi merge existenţa. Atunci ea a tăcut şi a oftat, s-a auzit cu ecou, era distanţa mare, apoi a zis "Se pare că nu eşti bine, o să te mai sun, ai grijă de tine". Cînd a închis, după un la revedere spus aproape în şoaptă, mi-am dat seama că eu nu cred în propriul meu personaj, ce acest personaj al meu îmi este superior moral, mă întrece pe toate planurile, aş fi vrut să o pot suna şi eu şi să o întreb: dar tu ce mai faci, Anca, da-o dracului de carte, dă-o dracului de situaţie, spune-mi cum îţi este ţie, ce te doare,ce te doare, ce te doare ?

- Nici măcar tu, scriitorul, nu şti ce îl doare acum pe acest personaj ?

- Cred că ştiu, cred că pe Anca din viaţă şi pe Anca din carte le doare faptul că degeaba citim şi scriem cărţi, degeaba ascultăm muzica buna a lumii şi privim tablourile marilor maeştri, degeaba toate acestea dacă nu devenim mai buni, mai luminoşi, mai atenţi la durerile celuilalt. Ea nu a citit cît mine, nici pe de parte, nu a scris nici articole, nici cărţi, se aştepta de la unul ca mine să fiu superior ca sensibilitate măcar din cauza cărţilor dacă nu din alte motive şi cred că acum se întreabă cum e posibil să te trădeze cărţile, clasicii, să nu te ridice la lumina cea mai pură, aşa cum se susţine în genere, că doar de aia le spunem copiilor să citească, nu ?

- Da, se pare că de asta le spunem. Şi îi minţim. A înţeles Anca Gligor asta ?

- Nu o spune explicit, de la ea nu vei auzi niciodată chestii principiale, aşa cum ne place noua, celorlalţi să le denumim şi cum ne place nouă să le expunem ori de cîte ori avem prilejul, ea nu dă sentinţe, nu generalizează, parcă ar şti că excesul de logică e coroziv, că Aristotel mai bine ne lăsa fără silogisme, în durerea noastră sau în seama a ceea ce avea să vină, a Scripturilor, zic...În schimb, se uită perplexă la ceea ce se petrece în lumea scriitoricească, poetul a dus-o acolo, a văzut că nu e neapărat o lume mai frumoasă, poate dimpotrivă şi aşa ceva depăşeşte puterea ei de înţelegere şi acceptare.

- Parcă l-ar fi citit pe Paul Johnson cu intelectualii şi creatorii lui.

- Nu l-a citit şi nici pe Rousseau nu l-a citit, ea nu face apologia omului bun de la natură, nici nu e maliţioasă ca Johnson, nu crede că Durer sau Chaucer au făcut chestii naşpa, ar fi şocată să afle asta, poate e bine să nu afle niciodată.

- Nu e bine să citească ea cărţi ?

- Nu cad în capcana asta, simt că mi-ai întins-o, dar îţi spun un lucru, Anca a citit destul, numai că nu s-a avîntat în marea cultură, dar e interesată să o facă şi nu se teme de cărţi, de muzică, de artă. Anca nu se teme de cultură chiar dacă a vazut cu ochii ei că nu e obligatoriu deloc să fii cu atît mai bun cu cît eşti mai cult. Şi poetul şi eu am fost nişte exemple foarte nocive, mai mult el, ce e drept, eu am fost mai prudent, mai cinic chiar, i-am atras atenţia că pe mine lecturile fără maestru nu m-au îmbunătăţit deloc, ba din contra, ceea ce mi-a oferit în faţa ei o marjă de siguranţă, ceva de genul: eu ţi-am spus că sînt naşpa, dacă se şi dovedeşte, înseamnă că am avut dreptate.

Template Design © Joomla Templates | GavickPro. All rights reserved.