Logo

MISIUNE ÎNDEPLINITĂ - 2

- Uite cum vine chestiunea, zise prietenul meu, trebuie să îmi explici de ce ai scris primul capitol, ăla cu "Poetul şi crăpătura". Dacă îmi poţi explica asta, atunci restul e de la sine înţeles.

- Domnule, tendinţa mea permanentă este să cred că Anca Gligor nu există, mă refer aici la felul ei de a fi, parcă aş vrea să îl neg, să îl deformez, cred că nu am invidit niciodată pe nimeni cît o invidiez pe fata asta pentru caracterul ei, mă simt umilit, mic, un gîndac şi nu fac pe nebunul cînd spun asta, dacă aş fi avut datele ei morale nici nu aş fi făcut presă tabloidă, orice aş fi făcut numai asta nu. Aşadar mă vei mai vedea spunînd nu, nu există Anca Gligor, e om ca toţi oamenii, poate chiar un om mai greşit decît mulţi alţii, pentru că e femeie şi femeile au fost blestemate după cum ştim da la Facere. Vrei să îţi recitesc cîteva pasaje din carte ?

- Bine, dacă mă fac să înţeleg.

- Cred că da, ascultă: "În vremea asta, eu îmi continuam strategia, mai mult sau mai puţin conştientă, de a o dezamăgi, mergînd parcă din ce în ce mai aplecat, lasîndu-mă să fiu flasc, lipsit de orice urmă de tonus, ca şi cum i-aş fi încercat ultima limită a rezistenţei de femeie,sfidînd legi psihologice verificate şi aşteptîndu-mă în orice moment să văd în privirea ei întrebarea: ce caut eu lîngă bărbatul acesta atît de sfărîmat ? Şi, uneori, mi se părea că o protejez comportîndu-mă astfel.Iar pentru ca nu numai corpul, ci şi dimensiunea morală să îi lase liberă o asemenea mirare, îi povesteam, la intervale nu prea mari, pentru a o ţine în aceeaşi priză a urîtului, frînturi din istoriile despărţirilor mele, fiindcă nimic nu mi se pare mai repulsiv decît să te desparţi şi iar să te desparţi, din vina ta, desigur, dacă e să cautăm un vinovat. Pentru ca dezastrul să fie cît mai amplu şi complet, ajunsesem să îmi reformulez gîndurile şi să le exprim tot mai rudimentar, era pentru prima oară în viaţă cînd făceam acest lucru şi, cu toate că nu înţelegeam prea bine de ce, mă bucuram ca şi cînd aş fi fost pus în slujba unei cauze nobile. De fapt, experimentam cu Anca inversul atitudinii cuceritoare, exploram cealaltă direcţie a comportamentului meu faţă de femeile frumoase, iar totul se desfăşura pe fundalul unei încrederi oarbe în capacitatea ei de a decela esenţa mea de bărbat, bună sau rea, pe care o voiam percepută în cele mai grele condiţii, pentru a se putea bucura de mine - de rămăşiţele mele, de fapt - mai mult,cîndva, dacă vremurile vor fi vreodată mai bune. Iar ea părea că reuşeşte asta, cum putea însă nu am întrebat-o, însă nici nu îmi pare rău, v-o jur."

- Acum, explică...

- E "Poetul şi crăpătura" un articol sau un capitol, dacă ne referim la carte, care o desfiinţează pe Anca Gligor ? Tocmai asta am vrut să fac, să o desfiinţez, să me defiinţez şi pe mine ca bărbat îndrăgostit de ea, poate e cam perversă strategia, dar alta nu am găsit la momentul respectiv, simţeam că dacă mai rezistă pe piedestalul ei, această Anca mă distruge, mă umileşte într-un mod insuportabil, fără să vrea, desigur, însă umilinţa era aceeaşi. Cu acel text am crezut că o omor definitiv, că voi fi mort şi eu şi cu asta basta, viaţa merge înainte, cu atît mai mult cu cît în lumea asta a noastră şi poetul şi crăpătura par destul de plauzibili, în fond crăpătura e mai plauzibilă decît ceea ce a devenit apoi personajul, am scris deci şi am aşteptat un semnal, o înjurătură de mamă, o ameninţare cu judecata, cum îţi mai spuneam, numai că nici după o zi, nici după două nu am avut nici o reacţie din partea ei, ceea ce era absolut insuportabil, umilinţa ajunsese la paroxism, cu atît mai mult cu cît simţeam că lucrurile stau exact pe dos, mai puţin credibil dar pe dos, adică ea e opusul portretului pe care i-l făceam eu acolo. A dracului de presă, mi-am zis, de data asta m-a băgat în rahat pînă la gît şi tot gîndindu-mă la asta aşteptam înjurătura salvatoare, fiindcă dacă Anca m-ar fi înjurat, orişicît, aş fi fost oarecum salvat, însă în locul înjurăturii a sosit altceva, un telefon în care mă întreba dacă sînt eu bine, ţi-am mai spus, acum îmi aduc aminte că am povestit scena unei femei, o amică de-a mea cu care mai vorbesc pe messenger, iar ea mi-a spus: băiatule, ţine minte de la mine, dacă ai fi scris chestia asta despre subsemnata, nu te-aş mai fi sunat în veci, ai fi dispărut din viaţa mea cu nume, prenume, sit, carte, amintiri, cu tot ce ţine de tine şi de lumea ta nenorocită, mă refer la lumea asta a presei de scandal, care te-a contorsionat de tot şi acum plăteşti, că nu ai ce face. Aşa mi-a vorbit femeie aia şi mi s-a făcut pielea de găină, fiindcă eu ştiam că Anca mă sunase şi îmi spusese: "Mă, omule, cu tine vorbesc, m-a sunat cineva şi mi-a spus că m-ai făcut curvă sau cam aşa ceva, apoi am citit şi eu, aşa m-ai făcut, însă e viziunea ta despre mine, eu nu o pot controla şi nici contrazice,înţelegi tu ? Şi nici nu mă preocupă ce crezi, dacă sînt ori nu curvă, dacă eu i-am furat sau nu sufletul sau altceva lui Florian Silişteanu, pe mine mă interesează ce face omul bun din tine, de fapt omul, fiindcă acolo nu ai fost tu cînd ai scris, o fi fost ziaristul din tine pe care nu reuşeşti să îl vomiţi o dată pentru totdeauna, tu să ştii de la mine însă că eşti un om minunat sau, să nu zic cuvinte din astea, că mi-mi plac, eşti un om şi pe mine asta mă interesează nu părerile tale de gazetar". Nu mai puteam scoate un sunet, evident, mă înţelegi, sper, nimeni nu îmi mai dăduse o lecţie de felul asta, nici un cititor, nici un confrate, nici o femeie, nici un preot, nici un prieten, nici chiar tu, pentru că şi tu eşti gazetar, eşti scriitor, ca şi mine,mă rog, mie nu îmi prea place să mă consider scriitor, nici tu nu te poţi detaşa de asta. În noaptea aceea m-am aşezat la computer şi am scris, am compus un portret al Ancăi, primul, ţi-l citesc dacă mă laşi, chiar te rog, fiindcă acum se explică de ce am fost în acele rînduri atît de poetic, de calofil chiar, de încordat, oricum. Iată ce am scris şi înţelege de ce am scris aşa: "Această Anca Gligor e frumoasă ca o fiică de rege amerindian. Ştiţi cum sînt fiicele acestea, nu au voie de la totemul lor să aibă nici o dimensiune care să stea în faţa celorlalte, ca să nu le umbrească. Aşa se face că înalţimea nu bate culoarea ochilor, umerii nu întrec arcuirea şoldurilor şi sînii nu ruşinează rotunjimea gîtului. Un singur amănunt îi trădează sălbăticia şi anume părul negru, scurt, animalic, cu firul gros şi strălucitor, înfiorător la atingere, fiindcă în fibra lui se concentrează spima şi cruzimea tuturor fiarelor pădurii. Altminteri, totul e molatec, ca gîndirea acelui împărat poet. Fata are precis o genetică pecenegă sau cumană, dovadă fiindu-i pielea smeadă punctată de pistrui asiatici, ochii un pic stranii şi alungiţi de copilă a neamurilor migratoare. Bag mîna în foc pentru extracţia sa turanică, întemeietoare de ţări şi neamuri,pentru că are permanent un aer extraterestru, de parcă abia acum ar fi deschis privirile pe aceste meleaguri verzi visate prin stepe prea triste. E permenent la pîndă, cu toată fiinţa, ca orice alogen. Obligată să se prefacă pentru a nu fi recunoscută drept moştenitoarea fragilului sceptru al unui regat al turmelor, arată o figură de copil îmbufnat şi numai rarele sale zimbete o deconspiră a fi femeie şi atunci se înfioară frunzele în copaci şi apele în izvoare. Vorbele îi sînt alintate şi exprimările pline de formule magice care mai mult ascund decît spun. "Cine eşti tu ?" "Cine poate ştiiiii ?" Şi nu minte cînd spune asta, fiindcă acum nu mai sînt regi păgîni care să îşi mîne de-a valma supuşii, caii şi nădejdile, nu mai există prinţese ale căror titluri de nobleţe să stea pitite în sînge albastru.Despre rolul culorii albastre în viaţa acestei fete vom mai vorbi. deocamdată, ne marginim să spunem că, totuşi, Anca Gligor trăieşte, dacă nu cumva e o exagerare pentru ea verbul a trăi, în oraşul pe nume Cluj. Oare chiar trăieşte ? Vom vedea în episodul următor."

Prietenul meu tace, se gîndeşte la ceva, probabil la faptul că şi el e ziarist, că poate a greşit şi el uneori şi nu a mai putut repara nimic, fiindcă totuşi cuvîntul ucide ca glonţul sau răneşte ca glonţul, depinde. Însă lui nu i s-a întîmplat niciodată să scrie despre cineva că e nenorocit sau curvă, poate nici nu a folosit vreodată aceşti termeni, dar oricum nu i s-a întîmplat să îl sune personajul şi să îi spună: ce faci, omule, hei, cu tine vorbesc, om bun, cum îţi merge ţie ?

- Şi la începutul discuţiei noastre, ai avut aceeaşi tendinţă, să o acuzi de ceva pe Anca femeia, ai spus că personajul e oarecum fals, îţi aminteşti ?

- Cred că voi mai avea momente de acest gen, după terminarea cărţii, voi citi şi nu voi crede în ceea ce eu însumi am scris, nu voi admite că există un asemenea model, de altminteri - şi pe un cu totul alt plan - aşa se întîmplă şi cu Iisus, de multe ori nu admitem că e atît de bun, îl suspectăm de ceva anume, cum ar fi că de ce nu s-a îndragostit de femeie, ori poate că s-a îndrăgostit şi aşa mai departe. Repet, e pe cu totul alt plan, nu e nici o blasfemie, de fapt eu sînt sigur că ai înţeles, eu cred în Anca Gligor şi îi cer ei să ajute necredinţei mele, precum făcea Matei cu Domnul, eu cred în ea şi am momente cînd credinţa mea slăbeşte, atunci mă chinui cumplit şi îmi spun: fă, Anca, vreo nenorocire, arată-mi că nu exişti, dă un semn că te-am inventat eu, ori dacă nu, dimpotrivă, dă semn că aşa eşti, pură, perfectă, iubita visurilor mele. Numai că ea, dragul meu prieten, nu e în ceruri, e pe pămînt, iar pe pămînt nu poţi fi perfect ca o sferă, e nevoie să exişti, iar existenţa presupune, cum şti, adaptări permanente, milioane şi milioane de decizii mici, citeva zeci de hotărîri mari şi vreo cîteva decisive, iar cînd eu primesc informaţii mai mult sau mai puţin complete, corecte, adecvate despre ce face Anca, imediat îmi vine să spun, ca un ateu înverşunat, ori mai degrabă ca un Iov ciobit: te-am prins, nu exişti, minunea mea !

Template Design © Joomla Templates | GavickPro. All rights reserved.