Citesc de câteva zile, mai bine spus de câteva nopţi, capitole, pe sărite, din „Istoria critică” a lui Nicolae Manolescu. Am citit capitolul introductiv, pentru a înţelege metoda, am citit captitolele despre Eminescu, Creangă, Alex. Ştefănescu, Anton Holban, Mircea Cărtărescu, precum şi alte câteva pe care nu le mai menţionez aici. Capitolul despre Eminescu l-am citit de două ori.

Cartea asta pe mine unul mă întristează, fiindcă autorul scrie morocănos, vrea să scape de şabloane însă nu prea pune mare lucru în locul lor. De câteva ori, am citit şi nu îmi venea să cred ochilor, de pildă spune Manolescu precum că Luceafărul e un poem căruia i s-a dat o prea mare importanţă, cu toate că este „unul dintre textele cele mai bine lucrate artistic”, ceea ce vrea să însemne că şi dacă Eminescu s-a străduit, tot nu a ieşit mare lucru. În schimb, Levantul lui Cărtărescu e, pentru Manolescu, o capodoperă. Despre Luceafărul sunt scrise, în grabă, vreo douăzeci de rânduri, despre Levant citim pe o pagină întreagă. Odă în metru antic e, după părerea criticului Manolescu o traducere, „versurile par traduse” spune el şi cu asta încheie discuţia. Scrisorile sunt luate în răspăr şi aflăm că poate nici nu ar fi trebuit publicate în întregime.

Eu nu sunt nici critic şi nici istoric literar, dar privesc toată această afacere cu uimire, nu înţeleg cu poate cineva să fie considerat vocea cea mai autorizată a criticii noastre de azi câtă vreme omul nu are organ, cum se spune, pentru Luceafărul, unde, cică, iambii merg la episodul cu Cătălin şi Cătălina dar sună rău când de vorba de Hyperion, fiindcă suflul e prea scurt. Eu nu înţeleg de ce trebuie să fii neapărat preocupat de tehnici literare, de ce vrei să fii postmodern şi atunci cînd vorbeşti despre un poet care a formatat limba şi sensibilitatea noastră de azi.

La proză, aceeaşi nebunie. Anton Holban este cică primul nostru scriitor profesionist, în vreme ce la Rebreanu şi Sadoveanu istoricul strâmbă din nas. Ion nu e capodoperă, dar Orbitor îi trezeşte lui Manolescu un entuziasm de zile mari (mai puţin volumul trei).

Mă gândesc că acest mod de a pune problema a pervertit literatura română în ultimii treizeci de ani şi e posibil să o mai pervertească vreo douăzeci, aşadar o jumătate de veac de manolescianism sec şi tehnicist. Fiindcă revistele au publicat pe acest trend, editurile au procedat la fel şi cine ştie câte talente nu vor fi sucombat din pricina acestui elitism originat în Cenaclul de luni. Poate că românii ar mai fi citit azi literatură contemporană românească dacă Manolescu nu ar fi sterilizat-o şi nu ar fi strepezit-o într-un asemenea hal încât să aibă el de lucru, în calitate de critic, dar să nu avem noi ce citi, în calitate de simpli oameni.

Măcar să fi avut Manolescu atâta curaj încât să reinventeze total literatura română, să îi desfiinţeze pe clasici şi să spună că totul a început în anii 80. Ar fi fost mai cinstit, iar eu unul nu aş mai fi acum atât de abătut.