În afară de anumite situaţii cu totul speciale, singurătatea de sărbători nu este, oricât s-ar lamenta pătimaşii, decât o opţiune, ba încă una extrem de orgolioasă.
Alegi să fii singur pentru că nu poţi fi cu cineva anume şi în felul acesta încerci să protestezi, chiar dacă într-un mod infatuat şi fără rost. Ori, decizi să fii singur fiindcă ţi se pare că te lepezi de toate formalismele care însoţesc sărbătorile, deşi unele dintre ele sunt arhetipuri la care nu ajungi cu mintea şi sufletul. Alegi să fii singur – posibil şi asta – deoarece toţi cei cu care ai putea fi ţi se par neinteresanţi, obositori, nedemni de prezenţa ta, inferiori. De cele mai multe ori, această percepţie e o neobrazare.
Iată cum celebra singurătate de Crăciun îşi arată goliciunea, pierzându-şi statutul de situaţie existenţială limită, înduioşătoare. În fond, singurătatea, de sărbători sau în zilele obişnuite, nu este decât o conjunctură banală, definită şi, mai ales, autodefinită drept dramă nemaivăzută.
Alături de alte “stări”, precum suferinţa din amor, greva comunicării (“nu vorbesc cu respectivul”) ori banala supărare, singurătatea de sărbători e de cele mai multe ori un răsfăţ pus într-o ramă somptuoasă, un kitsch existenţial care pică la ţanc, de Paşti şi de Crăciun.
Autorul acestor rânduri e şi el singur în această seară, dar recunoaşte cu un zâmbet că situaţia se supune cuminte cel puţin uneia dintre explicaţiile de mai sus. Ceea ce nu şterge cu totul culoarea kitch-ului de pe obrazul situaţiei.
























Lasă un răspuns