De ieri, avem o pisică, despre care E. spune că este un înger cu gheruţe, aşa încât numele ei s-a stabilit a fi Angelina. Ei bine, acum, rămânând singur cu Angelina, observ că ea presupune despre mine că aş avea aceeaşi mentalitate pisicească şi acelaşi chef nebun de joacă pe care îl are ea. Aici, îmi dă lecţii de altruism, fiindcă eu nu reuşesc să presupun că este o fiinţă egală cu mine, ca atare o tratez cu superioritate şi continui să scriu articole deloc pisiceşti, ceea ce probabil că este o prostie. Dacă aş avea geniu, ar trebui să închid computerul şi să mă tăvălesc pe covor alături de Angelina, bucurându-mă de joc.

Nu fac acest lucru şi pisicuţa îmi aruncă priviri în mod sigur dispreţuitoare. Sunt pentru ea o fiinţă inferioară care nu ştie ce este joaca,o entitate suspectă care nici nu merită băgată în seamă, ceea ce se şi întâmplă în cele din urmă, Angelina continuând să se joace singură, aşa cum şi eu scriu singur. Două singurătăţi.

Nu sunt de acord cu ideea, aşa încât fac un efort şi intru în joc, deşi mintea îmi zboară la o lectură fabuloasă din tinereţe, „Homo ludens”, cartea lui Huizinga, lucrare eretică pentru epoca în care am citit-o, comunismul neadmiţând jocul decât ca o situaţie infantilă, simpatică, dar care va fi depăşită, lăsând locul conştiinţei revoluţionare a omului nou.

De altfel, comunismul poate fi definit şi prin raportare la pisici, fiind ideologia în care pisica nu se joacă decât pentru a prinde şoareci mai târziu. La rândul său, capitalismul ar presupune că există o piaţă a timpului liber în care îţi permiţi să-ţi mângâi pisica hrănită cu whiskas. Întrucât ambele percepţii pălesc în faţa Angelinei care în cele din urmă îmi toarce în braţe, nu am decât să accept încă o dată că sunt de un scepticism ideologic incurabil.

Spre seară, încep să-i semăn Angelinei, toarcem amândoi, ea în mod autentic, eu pastişând starea de bine pe care o luciditate niciodată învinsă o bruiază continuu.

Am pisică şi fac tot posibilul să o conving că şi ea mă are pe mine.