Am văzut „Fraţii Karamazov” (1958) cu Yul Brynner în rolul lui Dmitri şi Maria Schell în rolul Gruşenkăi. Era cât pe aci să cred, văzând filmul, că există un Dostoievski negativ,unul fals, acela pe care l-am asimilat eu, dar şi unul pozitiv,adevărat, pe care l-am ratat din lipsa unui maestru în tinereţe. Din fericire, nu aceasta este realitatea, doar filmul este cel care împarte astfel lucrurile.În fond, nu aveam cum să scap, Dostoievski este unul singur şi este acel om ameţitor care se ceartă cu Dumnezeu cu cele mai bune argumente din câte putea găsi un muritor.

Întreaga tinereţe am crezut că marea ispravă a vieţii este să se plece vreun Zosima în faţa mea şi să cuceresc vreo Gruşenkă, dar se pare că lucrurile stau cu totul altfel. Zosima zilelor noastre ajunge arhiepiscop şi milionar în euro, iar Gruşenka se îngraşă, ca să nu mai spun că în sărmanul Dmitri nu mă mai recunosc de mult.

Există patimă fără joc murdar, precum şi frumuseţe fără suferinţă. Cum s-ar spune, m-am vindecat de FMD.