Am văzut în adolescenţă „Cui i-e frică de Virginia Woolf ?”, la Bulandra, parcă, cu Valeria Seciu, Cotescu şi, poate, Beligan. In fine, nu mai reţin, cert este că nu am înţeles nimic, doi soţi se certau fără motiv, era totul aiurea, aşa încât am pus plictisit dvd-ul filmului, cu Lyz Taylor şi Richard Burton. Ei bine, l-am oprit de trei ori, l-am văzut în două zile, m-a fost atât de frică de „Cui i-e frică…?” încât l-ar terminat tremurând, bucuros că am scăpat.
Acum, la 57 de ani, sunt atât de trist că există o volatilitate a iubirii şi o capacitatea ei de a se condensa, episodic, în ură,încât am acceptat cu greu mesajul lui Albee,mai ales fiindcă se ştie că nu e aproape nimic de făcut pentru a bloca acest proces psihologic.
Totuşi, filmul e terapeutic, generează un pic catharsisul, e suficient să-ţi aduci aminte de Martha si George că ai şi tras semnalul de alarmă.
Finalul filmului (al lui Albee ?) e totuşi, după părerea mea, prea tuşat,totul s-ar fi putut termina cu vorbele: „E duminică mâine, întreaga zi”…Vedeţi-l , vă rog, dacă nu aţi facut-o deja, cu mai mult curaj decât mine.
Dar, ia staţi aşa ! Poate că finalul e bun…Ei spun că le e frică de „Cui i-e frică…?”, eu zic la fel, ce coincidenţă, dar la pătrat !
























Lasă un răspuns