Există o vârstă pentru fiecare carte, pentru fiecare concert şi pentru fiecare tablou.

Asta îi voi spune, când va împlini 16 ani, fetiţei mele.

Eu am comis eroarea ca la 18 ani să citesc Crimă şi pedeapsă de Dostoievski, să ascult Sancta Susanna de Hindemith şi să mă uit zile întregi la un album cu tablourile lui Hieronymus Bosch.

Iar toate acestea le-am făcut pe un fond de incultură crasă, fără educaţie culturală familială, fără îndrumare.

Cum de am ajuns, totuşi, la aceste opere artistice, de ce nu am căzut pe ceva mai potrivit vârstei şi prostiei mele ? Iată o întrebare la care nu ştiu să răspund decât invocând destinul.

Un destin nemilos, fiindcă întreaga viaţă m-am străduit să compensez ceea ce autorii amintiţi au decompensat.

Mă comportam, fără să înţeleg de ce, ca Semion Zaharovici Marmeladov, voiam să ating fundul unui şanţ existenţial. Mintea mea funcţiona atonal, iar visele mă duceau în Grădina Deliciilor.

Bine că nu am înnebunit de tot, că am fost, măcar parţial, recuparabil.

Cine nu îşi potriveşte consumul cultural cu vârsta sau măcar cu experienţa culturală acumulată suferă un şir de accidente care nu se va incheia toată viaţa.

Experienţele au continuat, iar Dostoievski m-a făcut să ajung la Psihologie şi să urmez psihopatologia. Nu îi doresc unui tânăr de 20 de ani să lucreze cu schizofreni. Poate muzica pe care o ascultam m-a înverşunat asupra lui Rudolf Carnap, iar tot ce poate fi mai dăunător este să te ocupi de filosofia limbajului la o asemenea vârstă fragedă. Iar Bosch poate fi cel care m-a dus spre mlaştina psihanalitică.

Apoi, am început să plătesc păcatele culturale ale tinereţelor şi poate încă nu le-am plătit destul.

Adevăr grăiesc vouă, asimilarea culturii fără maestru este ruina sufletului.