Într-o librărie, citesc Rilke din picioare

și la plecare mă întreb de ce

n-am citit toată viața Rilke,

asta să fi fost meseria mea.

Seara să vin acasă de la servici

și nevasta să mă întrebe ce-am mai făcut,

iar eu să îi spun: dragă, uite,

azi am citit poemul DESPĂRȚIRE :

“Cum am simțit ce-nseamnă-o despărțire !

Și încă știu, ceva întunecos,

întreg și crunt, ce un mănunchi frumos

arată iar și-l frânge în neștire.

Cum am privit, lipsit de apărare,

tot ce-a rămas și mă striga-n zadar,

lăsându-mă să plec, cum e oricare

femeie, dar ceva mai mic și clar,

și-atât: un semn, o fluturare slabă

ce nu se mai întoarce-asupra mea,

și-atât de ne-nțeles – un prun, cumva,

din care a zburat un cuc în grabă”.

Frumos, să zică nevasta, bravo,

știam eu că ești cel mai bun de acolo,

ar putea să te promoveze, ce naiba,

să te facă director sau adjunct măcar.

Iar eu să pic pe gânduri o clipă și atât,

știind că voi fi toată viața un simplu

angajat al fabricii de citit Rilke, 

până la moarte asta voi fi.