De aproape o săptămână îmi spun că ar trebui să am curaj şi să scriu pe blog acest articol, iar titlul să fie chiar aşa: „Despre iubirile mele”. Desigur că nu e un articol necesar dar, la urma urmei, niciun articol de aici nu e neapărat necesar.
Vreau să scriu „Despre iubirile mele” fiindcă acest lucru îmi „trebuie” mie, am „nevoie” să-mi lămuresc nişte lucruri. Poate mă lămuresc scriind.
Cred că poţi afla dacă ai iubit o femeie doar după ce nu o mai iubeşti. Nu o mai iubeşti, au trecut ani de când ai iubit-o, dar adeseori te gândeşti la ea cu oarecare îngrijorare. O fi sănătoasă, se descurcă cu banii, e liniştită sufleteşte, are grijă să se asigure când trece strada ?
Cred că dacă ajungi să îţi pui astfel de întrebări în legătură cu o femeie, atunci în mod sigur ai iubit-o cândva.
Paradoxul este că pe timpul când o iubeai nu aceste întrebări îţi săreau primele în minte, ci cu totul altele. Oare,cu cine este acum, oare, mă iubeşte, oare, suntem bine în pat, oare, voi reuşi să o păstrez ? Atunci, întrebarea era dacă te iubeşte, acum, întrebarea este dacă se asigură când trece strada.
Cioran spune că dragostea e un amestec dintre două fluide, iar Shakespeare îl pune pe Romeo să remarce că mâna Julietei e sfântă. Ambele unghiuri de vedere sunt corecte, problema este că trebuie să aştepţi să treacă timpul pentru a şti dacă ai iubit sau nu o femeie. Dacă familiile Montague şi Capulet ar fi trăit în linişte şi înţelegere, oare Romeo s-ar fi gândit, peste ani, la cum trece Julieta strada, îngrijorat să nu o lovească vreo trăsură ? Shakespeare face să se consume drama şi suspendă momentul trecerii străzii. Bine face. Sunt sigur că foarte puţine dintre tragicele iubiri reale ori literare ar fi rezistat la proba îngrijorării. Oare, Julieta se asigură când trece strada ?
Nu vreau să fiu ipocrit (hypocrites sunt, la greci, cei ce joacă teatru) şi să evit o mărturisire fără de care acest text nu ar fi unul corect. Nu îmi pun întrebarea „oare se asigură când trece strada ?” decât în legătură cu o singură femeie din viaţa mea. Interesant este să observ că aceeaşi întrebare îngrijorată mi-o pun cu privire la fetiţa mea.
Concluzia ar fi că declaraţia de dragoste cea mai profundă s-ar formula astfel: Te iubesc ca pe copilul meu.
Ideal este să poţi spune măcar o dată în viaţă: Te iubesc ca pe copilul nostru.
























Lasă un răspuns