She says:

“Starea creează evenimentele, nu invers. Întâmplările sunt filmul vieţii tale, nu încerca să bagi mâna prin ecran pentru a le schimba, schimbă starea şi vei vedea că se schimbă şi filmul.”

O cred.

Când îmi vorbeşte este ca şi cum mi-ar pune pe faţă masca de oxigen, respir adânc, mă relaxez, aş vrea să continue.

Îmi înţelege dorinţa.

„Lasă lucrurile să îşi urmeze drumul lor şi asistă, vei vedea că orice scenariu ţi se va părea bun.”

Simt nevoia să îi dau o replică, îi spun că e revoltător să nu-ţi poţi controla viaţa. Mă lasă să bat câmpii şi îmi recomandă să-mi iubesc chiar şi revolta, după care mă invită graţios să urmez calea spre mine însumi, Calea Regală.

Absolutizez, mă mişc rigid, sunt dizgraţios ca o păpuşă mare, anchilozată, dar nu contează, ea îmi urmăreşte paşii cu drag şi spune că în curând voi alerga iarăşi.

Sunt bărbat, nu am curaj să-i spun că mă doare fiecare gest.

„Lumea materiei e vâscoasă, nu se lasă modelată cu uşurinţă, dar pe tine te poţi modela, nu te opreşte nimic.”

Fără să ştie, repet în gând frazele pe care mi le spune, le-aş nota, dacă nu mi-ar fi ruşine, pentru a le rosti cu voce tare după ce pleacă.

Pleacă pentru a mă lăsa să exersez trăirea unor jumătăţi de zi, ori a unei nopţi, apoi se întoarce încercând să-şi ascundă îngrijorarea.

„Mergi la un nivel mai adânc dacă la acesta în care te afli nu te simţi liber.”

Înţeleg, înţeleg.

Îi spun povestea orelor trecute. Crede că am procedat bine, că roadele încep să apară.

Deşi e femeie, în mintea mea o identific cu Gide şi îmi pare că aud tonul din Fructele pământului.

Asta se întâmpla la începutul lui iulie, într-o vară, poate chiar în vara asta. La mijlocul lunii mergeam deja fără cârje.

În august, lumea era a mea.