Ieri, am plins, nu cu lacrimi, ci interior, ceea ce a fost si mai dureros. Am jelit ca dupa mort decizia de a nu mai scrie despre un anumit subiect. Cititorii consecventi ai „Criteriilor” isi pot da seama ce teritoriu mi-am propus sa nu mai incalc.Acestor cititori sunt dator sa le marturisesc, cu sinceritate, ca imi e teama, ca ma simt prea singur pentru a merge mai departe in prezentarea unor adevaruri. Ma aflu, in acest moment, in garsoniera mea de la Rm. Vilcea si tot ceea ce pot spune este ca orasul este unul foarte putin propice libertatii de exprimare. Oameni mult mai puternici decit mine, posesori ai unor mijloace infinit mai mari, alesi ai neamului sau doar alesi ai sortii prefera sa taca, ori sa sustina ceea ce nici ei nu cred. Parlamentari sau primari, directori generali sau magistrati, presedinti sau consilieri, toti sunt obligati sa isi aduca aminte ca au familie, copii, credite, obligatii. Sa isi aduca aminte si sa faca sluj in fata devastatoarei puteri a banului public transformat alchimic in ban privat.Atmosfera este cea din „Castelul” lui Kafka, toti vorbesc despre un stapin caruia nu ii poti vedea fata, adevarata sa fata. Acela care i-o vede, e un om socialmente mort.Ei bine, dragi prieteni, un ziarist trebuie sa ramina socialmente viu, macar pentru a spera ca, vreodata, poate nu peste foarte mult timp, va putea povesti tot ceea ce stie. E un amestec de spaima si lasitate, dar si de speranta si intelepciune in decizia mea.Totusi, chiar intr-un moment de slabiciune si neputinta, am gasit motive pentru a ma amuza. Am primit citeva injuraturi atit de bine platite, incit ma mir si eu cit de scump am inceput sa fiu.Cineva m-a sfatuit sa nu continui un razboi pe care nu am nicio sansa sa il cistig. Ii multumesc pentru sfat, este cit se poate de pretios. Altcineva mi-a atras atentia ca s-au cheltuit atit de multi bani pentru edificarea minciunii, incit ar trebui sa am tot pe atitia pentru a edifica adevarul.Cunosc un ziarist care nu a tinut seama de astfel de sfaturi. Se numeste Stefan Dumitru Afrimescu, a scris in „Rominia libera” si in presa argeseana, iar ultima oara cind am luat cunostinta de soarta lui nu avea bani nici pentru plata internetului si nici pentru piinea cea de toate zilele. Niciun cetatean din milioanele carora acest om le-a aparat interesele in 20 de ani de presa nu ii va plati vreodata vreo factura sau vreun pachet de tigari, nu de altceva, dar asa e in legea firii. Pentru a putea sa continui sa fii ziarist, e nevoie sa ai curent in casa, sa ai conexiune la internet si sa ai piine pe masa. Si ii rog pe cititorii care nu cunosc lumea presei locale sa nu rida: pentru cele enumerate mai sus e nevoie de contravaloarea lor in compromis.Acestea fiind zise, iata ca am ajuns sa si zimbesc. Am curent, conexiune si mai mult decit piine. Oare cite adevaruri nespuse au costat toate lucrurile astea ?