Articolul de mai jos mi-a fost inspirat de evenimentele din Republica Moldova, dar si de articolul din sectiunea „Punctul-meu-de-vedere”, semnat de Gheorghe Smeoreanu. Ca unul care lucreaza de multi ani in slujba scolii, subliniez si eu ca „invatamintul a eliminat masiv valorile nationale”, parca totul a fost aranjat in asa fel incit noile generatii sa devina indiferente fata de popor si de tara. Cei care inca mai utilizam in lectiile noastre concepte precum „Patrie” sau „Patriotism” suntem repede etichetati ca „demodati” si priviti ca o specie pe cale de disparitie. In speranta ca cititorii Criteriilor Politice nu ma vor privi ca pe unul dintre exemplarele unei asemenea specii, indraznesc sa vin in fata dvs. cu un articol care cred eu ca se inscrie in spiritul chemarii lansate de d-l Smeoreanu: Basarabie, hai acasa ! Dumnezeu si stramosii nostri ne-au construit o casa mare si frumoasa, cu pereti de Carpati si curte de Baragan, cu prispa de Dunare, de Pont Euxin si de Nistru, cu acoperis de Maramures si Bucovina. Am mai avut si noi cite ceva de finisat la aceasta casa, e normal, fiecare generatie va avea cite ceva de finisat si de acum incolo. Macar ca sa bata mai grav clopotele Transilvaniei sau ca sa se deschida mai larg spre miazazi ferestrele Olteniei si Munteniei. Sau ca sa mai schimbe cite o uluca in gardul de Crisana si Banat, in care inca isi mai incearca dintii cite un soarece revizionist.Se pare ca destinul tragic al mesterului Manole ne-a marcat pentru totdeauna. Caci oricit de putin am mai avea de finisat, oricit de mica ne-ar mai fi lucrarea, ea ne gaseste mereu pe acoperisul casei, in imposibilitatea de a cobori si de a ne instala confortabil in propria casa. Si asta, in timp ce vedem cum pe portile lasate tot deschise, ca neam ospitalier si fara nimic de ascuns, vin altii, de prin toate zarile, si ni se instaleaza in camerele de oaspeti, fara sa se gindeasca vreodata la plata vreunei chirii.Ca sa coboare, Manole si-a facut aripi de sindrila, dar s-a izbit de pamint si a sfirsit tragic. Nu s-a gindit sa-si faca parasuta din pinza de suferinta ce tivea pe toate marginile sufletul rominesc, de la Nistru pin’ la Tisa. Nu se inventase inca parasuta… Dar tocmai de aceea, pentru ca aceasta ustensila ce face suportabila caderea s-a inventat, iar nefericirea si impilarea germineaza luxuriant pe prundul fertil al tradarii de neam, cred ca a sosit timpul sa ne revizuim esential destinul. Sa sarim fara frica de pe acoperisul iluziilor si sa cautam sa aterizam in iarba cea mai verde a iubirii de neam si de tara, atit cit a mai ramas de verde dupa devarsarile din canalele politicianismului postdecembrist.Caci nu se poate ca viermele nepasarii guvernantilor de ieri si de azi sa fi ros toti stilpii de sustinere si sa nu mai existe pe nicaieri, pe nici o vale a destinului nostru, macar un baraj suficient de solid, la adapostul caruia sa ne redefinim ca neam, pe o planeta din ce in ce mai unidimensionala in concepte si aspiratii, etern dependenta insa de aportul original al creatiei personalizate, la baza careia etern vom regasi cite un popor ca matrice configuratoare. Nu se poate ca fintinile noastre sa mai ramina mult timp cu susul in jos, iar izvoarele sa nu mai aiba unde sa-si depuna limpezimea. A sosit timpul sa ne reaprindem in inima tortele demnitatii si sa redescoperim curcubeul mindriei nationale! In iubirea si respectul celorlalte natiuni din care este alcatuit covorul omeniei planetare si peste care ne este dat sa vedem umbra lui Dumnezeu.Semnatura: Constantin Smedescu