Comunicate de presa false, mailuri cu adrese furate, computere puse sub observatie si, probabil, telefoane ascultate ilegal,iata atmosfera in care imi desfasor munca de la o vreme. Dar pina la urma, toata aceasta etalare de forte imi dovedeste ca m-am apropiat prea mult de gura craterului unui vulcan. Si mai este inca un aspect si anume ca pentru prima oara dupa 1950, adica de mai bine de 60 de ani, „clasa muncitoare” este intaritata si asmutita asupra unui intelectual care scrie la gazeta si care, obligatoriu, trebuie sa fie spion vindut strainilor. As minti daca as spune ca nu ma amuza acest episod.In 1990, am scris impotriva lui Ion Iliescu si a primei mineriade, iar consecinta a fost ca mi s-a inscenat furtul unui pistol, cu pretul exluderii din Politie a unui amarit de sergent de strada. In 1992, am scris impotriva celei de a doua mineriade si ziarul a fost interzis de prefect, care a dat ordin scris singurei tipografii din oras sa nu il mai tipareasca. In 2004, un aranjament intre un om de afaceri si o grupare liberala m-a scos de la conducerea celui mai important cotidian din acel moment din Arges. Toate aceste evenimente m-au facut sa imi regasesc energia de a ramine in presa, nu pe post de erou, ci de individ incapatinat care nu da voie nimanui sa ii decida soarta.Acum, vazind ce vuiet si ce larma au produs doar citeva notite scrise din virful degetelor, imi dau seama ca situatia este mai grava decit in 90, in 92 sau in 2004, ca s-au acumulat capitaluri uriase din frauda, ca s-au comis ilegalitati majore si, mai presus de toate, ca a inceput sa functioneze o anumita institutie care da fiori pe sira spinarii. Totusi, nu pozitia luptatorului o socotesc potrivita in asemenea situatie, ci atitudinea celui care, neavind ce face, scrie un fel de jurnal al epocii, mai mult intim decit public si mai mult sentimental decit revolutionar.Dupa cum se observa, nu mai acuz pe nimeni de nimic, ba chiar tin sa le multumesc tuturor celor care ma baga in seama. Mai mult, din lipsa de atitudine jurnalistica si la sugestiile unor prieteni, ma gindesc sa imi iau citeva zile de concediu. Cunosc Bruxelles-ul ca in palma, vorbesc frantuzeste la perfectie, ba mai am si citiva amici pe la unele ziare din frumoasa noastra Europa. O excursie m-ar relaxa si m-ar face sa pricep mai bine ce se intimpla pe anumite meleaguri natale.Inainte de a-mi contacta agentul de turism, ma gindesc ca ar fi bine sa dau o raita pe la citeva sfinte manastiri din zona. Rugaciunile fac precis mai mult decit pamfletele din ziar si, cine stie, poate ne pocaim cu totii. Sa ne pocaim, nu sa ne porcaim, asta e ideea.In tara lui Caragiale fiind, tare imi e insa teama ca, pina la urma va fi…viteversa.