Era prin primavara anului 1990. Impreuna cu un grup de elevi, imi petreceam vacanta in statiunea Baile Herculane. Intimplator, fuseseram cazati alaturi de o familie de pensionari, venita tocmai din Germania, ca sa-si trateze oarece reumatisme. Capul familiei, un batrinel inca destul de viguros, ma rugase sa nu dau voie elevilor mei sa se manifeste prea galagios. Probabil pentru ca i-am satisfacut dorinta, m-a invitat in citeva seri la o terasa cu mici si bere. Si cum stateam noi asa, jucindu-ne privirile cind pe culmile verzi ale muntilor, cind in undele cristaline ale Cernei, am ajuns sa schimbam o multime de impresii despre tot felul de lucruri. Am inteles astfel ca erau nemultumiti de conditiile de cazare, ca hotelul, desi nou, arata ca o cladire imbatrinita, ca mineralele continute in apa se depusesera in forme abstracte in cada, ca multe robinete nu aveau garnituri si apa curgea intruna, ca peretii erau igrasiosi, cearceafurile murdare etc., etc.Intr-adevar, erau multe lucruri de indreptat. Ii dadeam dreptate si-n acelasi timp, cuprins inca de entuziasmul rasturnarii regimului ceausist, il asiguram pe convivul meu neamt ca foarte curind vom corecta totul, ca o vom lua de la capat si vom face o tara noua, absolut incintatoare prin peisaj si perfect functionala prin economia, infrastructura si turismul destinat destinderii locuitorilor ei si oaspetilor din toata lumea. Vise, vise intrerupte la un moment dat de urmatoarea remarca: „Dumneavoastra, rominilor, Dumnezeu v-a dat aceasta gura de rai, aceasta tara cu adevarat minunata, dar si rugina, rugina care roade surubul”