Motto: “Cine uită, nu merită”!

         Nicolae Iorga

Fiind licenţiat în istorie îmi este greu să mă mut cu totul şi cu toate în viitor. În viitorul „luminos” al proaspetei fraternizări P.N.L. – P.D.L. 

Care, în spiritul frumoaselor tradiţii dâmboviţene, ne promit … marea cu sarea! Fără nicio garanţie că, de această dată, nu (mai) este vorba tot de marea propriilor deziluzii şi de sarea lacrimilor noastre, prelinse din ochii plânşi care tot privesc în zare, aşteptând să vadă … dreptatea şi adevărul!

Sigur că trebuie făcut ceva pentru a drena apetitul de sânge al hidrei roşii pesediste şi al puilor ei hulpavi. Dar, nu oricum şi nici cu orice preţ. 

Preţul uitării trecutului recent, când cele două partide se aflau pe baricadele ireconciliabile ale luptei inegale pentru apărarea (P.D.L.) sau demantelarea statului de drept (P.N.L. şi aliaţii săi de atunci), nu cred că trebuie plătit!

Procedând astfel, partidele dispuse să şteargă cu buretele trecutul lor de vrajbă, nu ar face altceva decât să cauţioneze transformarea speranţelor multora dintre noi în ruinele unor (noi) visuri neîmplinite.

Fără asumarea explicită a propriului lor trecut, ca o garanţie (minimă şi oricum  formală) că asemenea fapte nu o să se mai repete, de către partidele din preconizata construcţie politică de „dreapta”, aceasta va avea consistenţa şi viabilitatea castelelor de nisip. Doar pentru atâta lucru nu merită nici să se joace de-a „unificarea dreptei” şi, cu atât mai puţin, să ne distragă atenţia (de la grijile cotidiene) cu promisiuni iluzorii şi deşarte!

Motiv pentru care, ca o necesară reparaţie istorică şi ca un semnal pentru atât de grăbiţii liberali, apostoli ai unificării politice a dreptei româneşti, vă propun să facem un necesar recurs la istorie, rememorând câteva din faptele lor de arme de la mijlocul anului 2012. Anul în care, strâns uniţi sub cuprinzătoarea pulpană a U.S.L.-ului, se întreceau în fapte de vitejie, hotărâţi să răpună şi bruma de democraţie care mai râdea timid la soare.

 

Precizăm că pentru elaborarea articolului am utilizat AVIZUL consultativ cu nr. 685/2012  privind COMPATIBILITATEA CU PRINCIPIILE CONSTITUŢIONALE ŞI CU STATUL DE DREPT A ACŢIUNILOR GUVERNULUI ŞI PARLAMENTULUI ROMÂNIEI CU PRIVIRE LA ALTE INSTITUŢII ALE STATULUI…, adoptat de COMISIA EUROPEANĂ PENTRU DEMOCRAŢIE PRIN DREPT (mai cunoscută sub numele de COMISIA DE LA VENEŢIA) în Sesiunea Plenară din 14-15 decembrie 2012.

Solicitat încă din prima decadă a lunii iulie 2012, amânându-se adoptarea sa până după 9 decembrie („pentru a nu afecta desfăşurarea alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012”), avizul viza atât „texte juridice formale (precum ordonanţele de urgenţă emise de Guvern), dar şi acţiuni ale reprezentanţilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului, unele dintre acestea fiind declaraţii publice …”. 

Documentul enumeră „cronologia principalelor evenimente”, relevante pentru emiterea Avizului, prezentând 25 de acte/documente, adoptate între 27 iunie şi 1 noiembrie 2012, precum: comunicate de presă, avize consultative şi decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri ale Parlamentului, ordonanţe de urgenţă ale Guvernului etc.        

  

1. Referindu-se la practica guvernelor României de a folosi frecvent ordonanţele de urgenţă, Comisia considera că această practică „reprezintă un motiv serios de îngrijorare”, utilizarea curentă a procedurii excepţionale prevăzută de Constituţie („de 140 de ori în cursul unui singur an (în anul 2011, n.n.)”!!!) reprezentând o „folosire abuzivă”. Se aprecia şi că „utilizarea aproape constantă a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului nu reprezintă cea mai adecvată metodă”, recomandând simplificarea procedurilor Parlamentului, „pentru a permite să adopte mai rapid legi ordinare”.

 

A. În legătură cu Ordonanţa de urgenţă nr. 38/2012 (emisă de guvern la 4 iulie  2012) prin care se elimina competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea hotărârilor Parlamentului, Comisia aprecia că adoptând acte normative „care reprezintă un criteriu pentru parlament, în ansamblul său, şi pentru membrii săi, la nivel individual”, controlul judecătoresc al implementării actelor normative „este o componentă esenţială a statului de drept”, lipsa acestuia echivalând „cu o transformare a majorităţii parlamentare în judecător al propriilor acte”.

Se mai considera şi că, prin lipsa controlului judecătoresc al actelor individuale ale Parlamentului, era afectat dreptul de vot, fiind  o chestiune de drepturile omului (deoarece, în cazul încălcării normelor, minoritatea nu mai are cui să solicite ajutor, afectând astfel, ca o consecinţă, dreptul de vot al cetăţenilor care au ales minoritatea parlamentară)!

 

B. Referitor la reducerea competenţelor Curţii Constituţionale (prin eliminarea atribuţiei acesteia de „a se pronunţa cu privire la hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, la hotărârile plenului Senatului şi la hotărârile plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului”), Comisia considera că „o reducere a atribuţiilor Curţii Constituţionale ar afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului şi, prin urmare, nu ar trebui reglementată prin ordonanţă de urgenţă”.

 

2. Ordonanţa de urgenţă nr. 41/2012 de modificare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului (emisă de guvern la 5 iulie 2012), conform căreia, pentru demiterea Preşedintelui era necesară majoritatea voturilor exprimate, şi nu majoritatea cetăţenilor înscrişi pe listele electorale permenente. Comisia considera că această modificare pe parcurs a regulilor jocului, „în funcţie de interese reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice şi a principiului stabilităţii referendumului”, apreciind şi că, prin urmare, „excede sfera legitimă a ordonanţelor de urgenţă emise de Guvern, astfel cum se defineşte la art. 115 alin. (6) din Constituţie”.

Se aprecia că „posibilităţile şi pragurile de care dispune Parlamentul pentru demiterea sau suspendarea şefului statului influenţează echilibrul puterilor între aceste instituţii ale statului”, conchizând că modificarea dispoziţiilor care definesc majoritatea parlamentară necesară pentru demiterea Preşedintelui, „afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului şi, prin urmare, excede sfera legitimă a ordonanţelor de urgenţă emise de Guvern”.

Comisia concluziona că „folosirea ordonanţelor de urgenţă emise de Guvern pentru intrarea în vigoare a legii supuse controlului Curţii Constituţionale reprezintă o folosire abuzivă a instrumentului ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, care nu este conformă principiilor fundamentale ale corectitudinii ce rezultă din statul de drept şi din principiul separaţiei puterilor”.

Comisia lua act şi de faptul că instanţa de control constituţional a stabilit că Legea pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 era constituţională în măsura în care cvorumul de participare la referendum, stabilit de art. 5 alin. (2) era, la rândul său, respectat; ulterior, legislaţia referitoare la referendum a şi fost pusă în acord cu dispoziţiile acestei decizii.

 

3. Referitor la procedura suspendării Preşedintelui, Comisia constata că termenul de doar 24 de ore impus Curţii Constituţionale (de către Parlament) pentru a emite un aviz consultativ în legătură cu propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, precum şi lipsa unei dezbateri aprofundate asupra acestei hotărâri (prin care Curtea Constituţională nu conchidea că Preşedintele ar fi comis „fapte grave” pentru a fi suspendat), arătau că „a existat o lipsă de respect pentru această instituţie-cheie …”, procedura în ansamblu ducând la concluzia că „demiterea Preşedintelui a fost mai degrabă motivată politic şi nu bazată pe un temei juridic solid”; se mai lua act de faptul că, prin Hotărârea sa nr. 6/21 august 2012, Curtea Constituţională constatase că la Referendumul din 29 iulie 2012 cvorumul de participare nu a fost întrunit şi că, prin urmare, referendumul pentru suspendare era invalid, chiar dacă majoritatea alegătorilor votase în favoarea suspendării. 

În legătură cu cvorumul de participare la referendum, deşi unii dintre interlocutorii delegaţiei Comisiei (care s-a aflat în Bucureşti la 10-11 septembrie 2012) au susţinut că referendumul a relevat „o majoritate clară pentru demiterea Preşedintelui (87,52%), precum şi faptul că voinţa poporului ar trebui să prevaleze asupra regulilor formale (adică cvorumul de participare de 50 la sută în cazul referendumului privind suspendarea)”, deşi cvorumurile pentru participarea la referendum „sunt mai degrabă o excepţie în Europa”, Comisia considera că „un apel la nerespectarea unei dispoziţii legale, chiar dacă rezultatul aplicării sale nu corespunde voinţei unei părţi considerabile a populaţiei la un moment dat, este în contradicţie cu statul de drept”!!! Amintiţi-vă câte asemenea apeluri – s-au făcut şi încă se mai fac – de către cei care se considerau depozitarii celor 7,4 milioane de votanţi pentru demiterea şefului statului! Voturi din care nu le-a mai rămas mai nimic!

 

4. În Aviz, Comisia considera că demiterea Avocatului Poporului (prin Hotărârea Parlamentului nr. 32/3 iulie 2012) „este un interes special având în vedere utilizarea de către Guvern a ordonanţelor de urgenţă şi faptul că Avocatul Poporului este singura instituţie în măsură să ridice în mod direct excepţia de neconstituţionalitate a ordonanţelor de urgenţă în faţa Curţii Constituţionale. Demiterea Avocatului Poporului a dus la o reducere a posibilităţii Curţii Constituţionale de a controla actele Guvernului, deoarece Ombudsmanul interimar a informat delegaţia Comisiei că este de părere că Avocatul Poporului nu este competent să solicite un control al tuturor ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, ci doar a celor care vizează direct drepturile omului”. 

Referitor la acuzaţia adusă Avocatului Poporului de încălcare a atribuţiilor sale, deoarece a sesizat Curtea Constituţională cu privire la ordonanţe de urgenţă care nu se referă la drepturile omului (ci la un caz cu privire la institutele culturale), Comisia considera că „apare ca îndoielnic dacă un astfel de recurs ar putea fi o încălcare a Constituţiei sau a legilor, deoarece art. 146 lit. d) din Constituţie acordă Avocatului Poporului atribuţia expresă de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la legi şi ordonanţe, iar această atribuţie nu este limitată la protecţia drepturilor omului”.

Context în care Comisia aprecia că „în cazul în care Avocatul Poporului nu ar putea să sesizeze Curtea Constituţională cu privire la ordonanţele de urgenţă ale Guvernului în toate cazurile – nu numai în cazurile privind drepturile omului – ar exista o lacună serioasă în controlul necesar al unor astfel de ordonanţe. … O astfel de lacună gravă în sistemul de control democratic şi echilibru instituţional nu poate fi justificată prin pretinsa urgenţă a măsurilor adoptate.” 

Necesitatea controlării eficiente de către Curtea Constituţională a urgenţei ordonanţelor emise de Guvern se impune şi datorită faptului că însăşi Constituţia încurajează folosirea ordonanţelor în interes politic, deoarece permite ca acestea să rămână în vigoare în cazul în care nu sunt respinse de către Parlament.

În concluzie, Comisia constata că „ pe de o parte, demiterea Avocatului Poporului a arătat că mecanismul de control a ordonanţelor de urgenţă este insuficient şi trebuie îmbunătăţit, iar pe de altă parte, faptul că instituţia Avocatului Poporului are nevoie de garanţii mai mari pentru a-i asigura independenţa”.

 

5. În legătură cu presiunea asupra sistemului judiciar, Comisia s-a referit expres la:

 

A. Curtea Constituţională: constatând că unele declaraţii făcute de către oficialităţi (membrii Guvernului sau ai Parlamentului, Preşedinte) prin care  se arăta lipsă de respect faţă de această instituţie, subminau credibilitatea judecătorilor, Comisia considera că ele „constituie un motiv de reală îngrijorare”. Se admite dreptul reprezentanţilor organelor statului de a exprima public dezacordul cu privire la o decizie a Curţii Constituţionale dar, „în acelaşi timp trebuie să afirme clar că vor pune în aplicare decizia respectivă şi trebuie să îşi limiteze criticile la decizie în sine”.

În legătură cu atacurile personale asupra tuturor judecătorilor sau a unora/unuia dintre ei, se considera că „sunt în mod clar inadmisibile şi pun în pericol poziţia sistemului judiciar şi încrederea şi respectul public pe care acesta trebuie să îl inspire”.

Asemenea atacuri publice din partea altor instituţii ale statului sau din partea unor membrii ai acestora, sunt în contradicţie cu poziţia Curţii în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei (conform art. 142 alin (1)), punând în pericol chiar independenţa şi neutralitatea acestei instituţii.

În concepţia autorilor Avizului, un „alt aspect al respectului care trebuie acordat Curţii Constituţionale este executarea deciziilor sale”, respectarea şi punerea eficientă în aplicare a deciziilor acestei instituţii fiind impuse nu numai de statul de drept, ci, de asemenea, de patrimoniul european constituţional. Comisia s-a referit şi la situaţia în care o decizie a Curţii nu este încă publicată, dar a fost adusă la cunoştinţa publicului (printr-un comunicat de presă în care indică dispozitivul deciziei), considerând că a acţiona în contradicţie cu dispoziţiile acesteia, „nu se încadrează în respectul datorat Curţii în calitatea sa de garant al Constituţiei”.

 

B. Presiunea exercitată asupra procurorilor: referindu-se la înfiinţarea de către Senat a unei comisii de „anchetă privind abuzurile semnalate în activităţile desfăşurate de autorităţile şi instituţiile publice în cazul votului de la referendumul din 29 iulie 2012”, hotărâre contestată în faţa Curţii, Comisia saluta faptul că „în decizia sa nr. 924/1 noiembrie 2012, … Curtea Constituţională a insistat asupra faptului că o comisie de anchetă parlamentară nu trebuie să ancheteze activităţile judiciare, inclusiv cele ale procurorilor, … sancţionarea eventualelor abuzuri ale organelor judiciare în instrumentarea cauzelor aparţinând exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii”, conchizând că „respectul pentru independenţa organelor judiciare este o condiţie indispensabilă pentru o democraţie stabilă bazată pe statul de drept”.

6. Un capitol distinct al Avizului consultativ se referă la Respectul reciproc şi cooperarea loială între instituţii, subliniind faptul că respectarea statului de drept implică şi un „comportament şi practici constituţionale, care să faciliteze conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul reciproc între acestea”.

Iar expozeul continuă într-un mod care ne obligă să cităm in extenso: „În România culturile politice şi constituţionale trebuie dezvoltate. Demnitarii nu urmăresc întotdeauna interesele statului ca un întreg. În primul rând, a existat o lipsă de respect faţă de instituţii. Instituţiile nu trebuie privite separat de persoanele care le conduc… O astfel de lipsă de respect faţă de instituţii este strâns legată de o altă problemă în cultura politică şi constituţională şi anume încălcarea principiului cooperării loiale între instituţii. Acest principiu este de o importanţă deosebită în cazurile în care funcţii precum, de exemplu, cea de Preşedinte şi cea de Prim-ministru, sunt deţinute de persoane având convingeri politice diferite. Numai respectul reciproc poate duce la stabilirea unor practici mutual acceptate, care sunt în conformitate cu patrimoniul constituţional european şi care să permită unei ţări să evite şi să depăşească crizele cu seninătate.”

Ca şi cum nu era destul, autorii documentului continuă să ne tragă subtil de urechi, considerând că evenimentele din România – din vara fierbinte a anului 2012 – sunt un indiciu al lipsei de cooperare loială între instituţiile statului, „care are legătură funcţională în implementarea Constituţiei”: „Ideea de bază poate să fi fost că MAJORITATEA POATE SĂ FACĂ CE VREA pentru că este majoritate. Acest lucru este, evident, o concepţie greşită asupra democraţiei. DEMOCRAŢIA NU POATE FI REDUSĂ LA REGULA MAJORITĂŢII; REGULA MAJORITĂŢII ESTE LIMITATĂ PRIN CONSTITUŢIE ŞI PRIN LEGE, ÎN PRIMUL RÂND, ÎN SCOPUL DE A PROTEJA INTERESELE MINORITĂŢILOR. DESIGUR, MAJORITATEA DIRIJEAZĂ ŢARA PE DURATA UNUI MANDAT LEGISLATIV, DAR ACEASTA NU TREBUIE SĂ SUPUNĂ MINORITATEA, CI ARE OBLIGAŢIA DE A-I RESPECTA PE CEI CARE AU PIERDUT LA ULTIMELE ALEGERI”.

În cazul României, se admite faptul că „respectul reciproc şi cooperarea loială între instituţii ar fi împiedicat schimbarea succesivă a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, modificarea legii referendumului prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului chiar înainte de suspendarea Preşedintelui Republicii cu privire la referendumul care urma să aibă loc, limitarea competenţelor Curţii Constituţionale prin ordonanţă de urgenţă şi înlocuirea Avocatului Poporului (care era singura instituţie în măsură să sesizeze direct Curtea Constituţională împotriva acestor ordonanţe de urgenţă). 

Pentru ca lucrurile să fie clare şi pentru pitpalacii din politica dâmboviţeană, se afirma răspicat că într-o democraţie guvernată de lege, adoptarea într-o succesiune rapidă a unor norme/prevederi precum cele referitoare la suspendarea preşedintelui şi a celor privind mecanismele constituţionale de control „contrazice principiul cooperării loiale între instituţiile statului”, recomandându-se ca aceste norme „nu trebuie să fie stabilite şi schimbate chiar în mijlocul conflictului, pe care trebuie să îl armonizeze”.

 

7. Autorii Avizului făceau şi o serie de propuneri pentru modificarea Constituţiei şi a legilor cu scopul de a evita situaţii similare în viitor, identificând elementele care să fie incluse într-o reformă constituţională şi legislativă, precum: procedura de suspendare a preşedintelui, reformarea parlamentului (recomandându-se simplificarea procedurii legislative şi prin recurgerea la delegarea legislativă, dispariţia „aproape completă” a ordonanţelor de urgenţă etc.), asigurarea independenţei Avocatului Poporului (al cărui statut şi ale cărui competenţe şi criterii de demitere nu sunt reglementate la nivelul Constituţiei), clarificarea atribuţiilor Preşedintelui şi ale Guvernului (astfel încât cadrul constituţional să permită „coabitarea” unui Preşedinte aflat de o parte a spectrului politic şi un Guvern şi Parlament aflate de cealaltă parte), opţiunea între un parlament unicameral şi unul bicameral etc.

 

8. Concluziile care finalizează documentul (care are 21 de pagini) sunt, de asemenea, îngrijorătoare şi ar fi trebuit să determine dezbateri ample în societate şi în viaţa politică românească: „Comisia de la Veneţia  este de părere că aceste măsuri (enumerate anterior, adoptate în iulie 2012 de Guvernul şi Parlamentul României, n.n.), luate atât individual cât şi în ansamblu sunt problematice din punct de vedere al constituţionalităţii şi al statului de drept”,  apreciind că recurgerea extinsă la ordonanţe de urgenţă guvernamentale „prezintă un risc pentru democraţie şi pentru statul de drept în România”, recomandând instituţiilor statului „să se angajeze într-o cooperare loială”. 

Exprimând părerea că „respectul pentru Constituţie nu poate fi limitat la executarea literală a dispoziţiilor sale operaţionale”, considerând că scopul dispoziţiilor constituţionale (referitoare la atribuţiile şi obligaţiile instituţiilor statului) este acela „de a permite buna funcţionare a instituţiilor, în baza cooperării loiale dintre acestea”, Comisia conchidea ritos, utilizând acelaşi stil şi aceeaşi retorică aparent neangajante: „Şeful statului, Parlamentul, Guvernul, sistemul judiciar, toate servesc scopul comun de a promova interesele ţării ca un întreg, nu interesele înguste ale unei singure instituţii sau ale unui partid politic care a desemnat titularul funcţiei. Chiar dacă o instituţie este într-o situaţie de putere, atunci când este în măsură să influenţeze alte instituţii ale statului, trebuie să facă acest lucru având în vedere interesul statului ca un întreg, inclusiv, ca o consecinţă, interesele celorlalte instituţii şi cele ale minorităţii parlamentare”, manifestându-şi disponibilitatea de a rămâne la dispoziţia autorităţilor române „pentru asistenţă în implementarea unor astfel de reforme”. 

 

Se părea că procesul de revizuire a Constituţiei României (derulat de-a lungul mai multor luni din anul 2013, de către o comisie parlamentară prezidată de GEORGE CRIN LAURENŢIU ANTONESCU), va ţine cont de toate aceste recomandări. 

Numai că, această încercare de elaborare a unei Constituţii moderne s-a soldat cu un nou şi previzibil eşec; experţii Comisiei de la Veneţia (specialişti în drept constituţional, care examinează modul în care ţările membre ale Comisiei respectă standardele democratice) au atras public atenţia că proiectul de revizuire a Constituţiei abunda în norme care puneau (din nou!) în pericol statul de drept, multe dintre propuneri neîncadrându-se în principiile comune sistemelor de drept democratice din lumea de astăzi.

Greşeala pe care au comis-o „aliaţii” din U.S.L.-ul atotputernic (care, în urma alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012, aveau o confortabilă majoritate de circa 70%) a constat în faptul că s-au considerat împuterniciţi să revizuiască legea fundamentală conform aşteptărilor acelei majorităţi politice şi nu prin realizarea unui atât de necesar consens naţional.

Motiv pentru care Consiliul Legislativ, Curtea Constituţională (care identifica 26 de texte declarate ca fiind neconstituţionale) şi Comisia de la Veneţia au constatat că proiectul de revizuire conţinea soluţii preponderent politice şi partizane.

Aşa că şi acest proiect a fost îngropat, iar anii care vin nu par favorabili finalizării unui asemenea demers. 

Până când „vremile” şi oamenii vor face posibilă realizarea necesarului consens naţional (indispensabil pentru elaborarea unei Constituţii moderne), vom continua să trăim sub regimul unei legi fundamentale care cuprinde prevederi contradictorii şi desuete, elaborată de neo comunişti pentru (deja nesfârşita) perioada de tranziţie. 

De la ION ILICI ILIESCU la ADRIAN NĂSTASE.

ASTA NU TREBUIE SĂ UITE „LIBERALII”! 

CE ROL, de râsul lumii liber(al)e AU JUCAT ÎN PIESA ANTIDEMOCRATICĂ DIN VARA ANULUI 2012!

ŞI SĂ NU UITE NICI CEI CARE, NECONDIŢIONAT, SE ÎNCUSCRESC POLITIC CU EI. Sau ce (şi pentru ce) s-or hotărî, până la urmă, să facă.

Pentru că, indiferent de interesele lor politice, vremelnice şi partizane, CINE UITĂ, NU MERITĂ!

Altfel, nemiloasa şi inexorabila trecere a timpului, nu le-ar mai găsi loc decât în încăpătoarea ladă de gunoi a istoriei.

 

Prof. TIBERIU M. PANĂ